Carluccio Barlenghi stătea așezat pieziș la căldura căsuței debarcaderului din Mandello del Lario. În acel moment al nopții aștepta, prins de mrejele somnului, acostarea celei din urmă bărci ce venea dinspre Lecco şi se îndreapta spre Bellaggio. Imediat după ce aceasta s-ar fi îndepărtat de la țărm, Carluccio ar fi însemnat faptul în jurnalul traficului, ar fi închis obloanele căsuței de gardă, după care nu i-ar fi rămas să facă nimic altceva decât să se întoarcă acasă. S-a uitat nerăbdător la ceas: era ora 23:39. Ambarcaţiunea, în caz că sosea la timp, ar fi trebuit să ajungă la 23:52 pentru a-şi relua plutirea spre destinație la 23:55. Barlenghi a calculat că s-ar fi aflat încă înainte de miezul nopții sub cearceafurile moi alături de soția sa, o femeie corpolentă și posacă care îi domina atât trupul cât şi sufletul.
Breva (un vânt de seară, caracteristic zonei, care suflă dinspre lac spre munte), uneori uscat şi alteori umed, îşi opri anevoie curenţii de aer dând start, ca prin magie, procesului de evaporare lentă a ceţii de pe suprafaţa lacului. Colina Ghisallo se contura posomorâtă şi întunecată, împiedicând vederea spre cea mai mare parte a cerului. Barlenghi îşi ciuli urechile: i se păru că aude o bufnitură surdă dinspre lac. Dar s-ar putea ca imaginaţia să-i fi jucat festa din cauza întuneriucului şi a tăcerii ce învăluia întreaga comună. De altfel, în afară de clipocitul apei, pe malul lacului nu se auzea nimic altceva. Omul îşi scutură umerii, căscând larg, îşi reluă ziarul mototolit şi se cufundă din nou în lectura ştirilor locale. În scurt timp, un clinchet slab ce-şi făcea loc tot mai vioi prin ceaţa densă l-a smuls din monotonia care îl învăluia încet încet. Glasul frenetic al clopoţelului de bord se făcea tot mai îndrăzneţ, în timp ce barca se apropia tot mai mult de malul lacului. Barlenghi examină căsuţa cu circumspecţie. Apoi a deschis dulăpiorul din care a scos o sticlă de ţuică, a băut direct din gătul sticlei şi a pus-o la loc pe furiş. După aceasta, şi-a ridicat gulerul hainei şi a ieşit afară pentru a pregăti ancorajul şi pasarela de lemn. Un spectacol fantomatic şi totodată fascinant îi apăru în faţa ochilor. Ceaţa densă ocupa un spaţiu de circa patru metri deasupra apei iar cerul era neted şi întunecat.
La bord se aflau doar doi călători zăpăciţi de somn şi de frig. Contabilul Crivelli, un om robust dar blajin care îşi făcea datoria într-o bancă din Milano şi care se întorcea acasă în fiecare seară la oră târzie, a fost primul care a coborât din barcă: prefera barca în locul trenului pentru că îi permitea să-şi ia cina la Lecco şi să mai şi facă o plimbare prin localitate. În spatele acestuia, un necunoscut fără bagaje, înfăşurat într-o haină lungă şi neagră ce-i oferea un aspect sumbru. Pe cap purta o pălărie neagră îndesată pe ochi şi păşea ajutându-se cu un baston, din cauza căruia, corpul căpăta o postură înclinată. Înaintând pe pasarela strâmtă, era cât pe ce să-l lovească pe Barlenghi dar a mers înainte fără nici măcar să-şi ceară scuze. Acesta din urmă făcu un gest cu capul, în semn de înţelegere, spre comandantul ambarcaţiunii, retrăgându-şi funia. Imediat ce a retras şi pasarela şi-a dat seama că zgomotul înăbuşit pe care îl auzise în prealabil încă nu a dispărut. Era o bufnitură aproape concomitentă cu zgomotul apei dar care, totuşi, se evidenţia clar de acesta. Venea de sub debarcader. Barlenghi se aplecă peste balustradă pentru a-i căuta sursa. Bineînţeles că în acea beznă nu era deloc uşor să vezi ceva, iar ceaţa complica şi mai mult cercetarea faptului. Măcar dacă ar fi fost lună plină! În sfârşit, după ce s-a holbat cu insistenţă timp de circa un minut la stâlpii de ancorare, i s-a părut că desluşeşte obiectul. Părea să fie un sac. Un sac mare de pânză, de culoare închisă, care se mişca înainte şi înapoi sub bordul debarcaderului, incapabil de a ieşi în larg dar şi să se oprească la mal. Barlenghi s-a lăsat în genunchi pe lemnul lustruit şi umed, s-a sprijinit în coate şi a întins gâtul spre apă. Dacă ar fi trecut cineva pe acolo în acel moment, l-ar fi luat de un nebun. Dar nu-i păsa de aceasta absolut deloc. Neglija în totalitate faptul că jumătate din locuitorii comunei erau mai mult decât siguri că omului "îi lipseşte o doagă". Era foarte curios să descopere ce ar putea ascunde acel sac misterios care, în clipa în care se apropia de ţărm şi părea că acolo se opreşte, în aceeaşi clipă se şi îndepărta de circa jumătate de metru, atât cât era suficient ca să rămănă pe linia de plutire. După o examinare ulterioară, mai atentă, lui Barlengi îi îngheţă sângele în vene: ceea ce vedea nu era deloc un sac mare ci trupul unui om mort ce plutea la o distanţă de câţiva metri de la el.
.jpg)
