sâmbătă, 23 iunie 2012

A fi sau a nu fi nemuritor?

Ce-ar fi dacă n-am muri?
Este posibil ca omul – fiecare om – să trăiască veşnic? Unii cred că da, şi chiar o doresc; alţii se tem că ar fi posibil; unii speră că nu, iar alţii sunt convinşi că nu se poate. Adevărul este că o trecere a omului de la starea de făptură muritoare la cea de fiinţă nemuritoare ar fi cea mai profundă, cea mai drastică schimbare petrecută vreodată în istoria speciei umane. De la dreptul de moştenire şi până la sistemul de pensii şi de asigurări de viaţă, întreg eşafodajul civilizaţiei moderne se sprijină pe realitatea că oamenii mai şi mor, după ce au trăit o vreme… Şi, oricât de ademenitoare le pare unora perspectiva nemuririi individuale, problemele pe care le ridică această colosală transformare sunt de de natură să-i facă pe cei cât de cât înclinaţi spre reflecţie să se întrebe: oare chiar e de dorit să devenim nemuritori?

Confruntaţi, timp de milenii, cu realitatea unei vieţi scurte - scurtată de boli şi de războaie - oamenii au visat mereu să trăiască mai mult, uneori ducând la extrem această aspiraţie, spre dorinţa de a trăi veşnic. Stau mărturie multele legende şi scrieri despre fiinţe umane dornice să afle viaţa fără de moarte, elixirul tinereţii, secretul vieţii veşnice… 
Religiile au venit în întâmpinarea acestei aspiraţii fundamentale prin ideea consolatoare a nemuririi sufletului şi a unei vieţi de apoi, de după moarte, într-o lume de dincolo de marele prag, o lumea în care viaţa eternă era posibilă.
Dar oamenii au continuat să aspire la nemurirea fizică individuală. Şi, după atâtea secole în care au putut doar visa la ea, iată că a venit vremea în care se vorbeşte despre nemurire în alţi termeni: ca despre ceva care, în scurt timp - câteva decenii - ar putea fi posibil.
Dincolo de consideraţiile filozofice sau de speculaţiile ezoterice, ar fi interesant de ştiut ce gândesc despre acest subiect oamenii de ştiinţă, obişnuiţi, în general, să privească lucrurile prin prisma unui pozitivism mai degrabă sceptic. 
A fi sau a nu fi nemuritor?
Dar, în fine, nemurirea chiar ar fi un lucru bun pentru om, ca specie? La nivel individual, unii şi-ar dori poate să trăiască veşnic, dar atâta vreme cât stăm cu toţii aici, pe Pământ, nimeni nu se poate sustrage la infinit destinului speciei sale.

Un biolog, specialist în evoluţionism, Andre Martins, de la Universitatea din Sao Paulo, Brazilia, a realizat recent o simulare computerizată a evoluţiei a două populaţii ipotetice - una de oameni obişnuiţi, muritori, şi o alta de făpturi umane nemuritoare.
Iar rezultatele sugerează că, pur şi simplu, îmbătrânirea şi moartea ne-au ajutat - şi cu siguranţă ne ajută în continuare - să evoluăm ca specie. În anumite circumstanţe, mortalitatea este efectiv un avantaj pentru supravieţuirea speciei umane.

În simularea lui Martins, paradoxal, specia muritoare a împins-o pe cea nemuritoare spre extincţie.
Rezultatul se datorează adaptării care are loc prin selecţie, de-a lungul generaţiilor succesive. Schimbările/mutaţiile fac ca fiecare generaţie să fie un pic mai bine adaptată decât cea actuală şi, pe termen lung, să o elimine pe cea ai cărei indivizi nemuritori rămân înţepeniţi în aceleaşi tipare fiziologice şi comportamentale. În lumea naturală, dominată de hazard şi schimbări şi, în consecinţă, de necesitatea adaptării permanente, o specie care evoluează întruna - chiar dacă lent - are un avantaj competitiv.

Criticii acestui experiment susţin că lumea în care trăieşte azi o mare parte a populaţiei Terrei nu mai are caracteristicile mediului natural, că factori precum schimbările tehnologice rapide şi acumularea masivă a informaţiilor necesită un alt tip de adaptare decât cea la mediul natural.
Posibil. Dar, dacă prelungirea duratei vieţii active (nu a vieţii pur şi simplu) prin progres ştiinţific şi tehnologic şi prin aplicarea lui într-un sistem medical mai bun, eliminarea sărăciei şi a foametei şi domolirea violenţei care încă scurtează nenumărate vieţi sunt scopuri raţionale şi demne de urmărit în virtutea consecinţelor lor pentru lumea de mâine, rămâne încă neclar în ce măsură atingerea nemuririi personale ar rezolva marile probleme ale civilizaţiei umane.

2 comentarii:

  1. Personal, da. Cred in nemurirea. Daca as fi nemuritoare, as profita de acest lucru pentru a invata. As face zeci de facultati si as putea deveni Atotstiutoare. Dar omul nu traieste decat maxim 100 de ani. N-ai timp sa faci nimic, trebuie sa-ti calculezi viata corect, ca sa n-o ratezi. Nasol, nu-i asa? Si cand te gandesti ca orice miscare gresita iti poate aduce moartea...

    RăspundețiȘtergere
  2. Sunt de acord cu tine 100 la 100 si imi pare foarte rau ca omenirea inca nu a descoperit secretul nemurii dar cred ca se va intampla odata si odata...daca nu se intampla ceva urat intretimp - sunt optimista totusi si ma bucur pentru posibilitatea pe care o vor avea generatiile "norocoase".

    RăspundețiȘtergere