Din adancurile abisului

Specia de peşti undiţari care a uluit cercetătorii prin comportamentul ei sexual extrem este cea a diavolului negru undiţar (Melanocetus johnsoni, pe numele său ştiinţific).

Este, fără îndoială, unul dintre cei mai impresionanţi peşti abisali, o adevărată creatură a adâncurilor. Niciodată nu se ridică la distanţe mai mici de 1 kilometru faţă de 
suprafaţa apei.

Uniţi pe viaţă şi dincolo de ea... 

Dacă femela acestei specii de peşti abisali măsoară între 10-20 centimetri, masculii abia dacă ating câţiva milimetri lungime totală - asta la maturitate.

Nu degeaba primii ihtiologi care au studiat specia se mirau de ce nu au reuşit niciodată să captureze sau măcar să observe un mascul. Pentru că sunt atât de mici, încât pur şi simplu scapă vederii...

În cele din urmă, au fost identificaţi, iar oamenii de ştiinţă au descoperit cu stupoare povestea lor de dragoste nemaiîntâlnită. 



De fapt, masculii scăpaseră identificării din simplul motiv că trăiesc ataşaţi de abdomenul femelelor. Doar la examinări extrem de atente ale femelelor au fost descoperiţi şi partenerii lor de existenţă. Povestea vieţii masculilor miniaturali de diavol negru undiţar se poate rezuma la o singură expresie: au dat libertatea pentru sex şi hrană.

Imediat după eclozare, masculii caută femelele după semnalele luminoase şi după feromonii emişi de "diavoliţe".

Norocosul mascul, pentru care întâlnirea cu o femelă nu înseamnă doar sex la discreţie, ci şi asigurarea zilnică a hranei, se ataşează de abdomenul acesteia cu ajutorul unor dinţi specializaţi de forma unor cârlige. Şi ataşat rămâne până la sfârşitul zilelor sale...

Odată ce a muşcat din trupul femelei, vasele sale sanguine încep să se contopească cu cele ale partenerei sale şi întreg corpul său concreşte, treptat, cu cel al femelei. Devenit un parazit perfect, masculul va primi toată hrana, oxigenul şi substanţele nutritive direct din organismul ei. Dacă din ghinion de neşansă, ca să folosesc o expresie la modă, un nefericit mascul nu a găsit o parteneră... ei bine, este condamnat la moarte prin inaniţie, deoarece, fiind atât de mic şi de specializat - nici nu are aparat digestiv - , nu se poate hrăni în alt fel.

Când vine vara şi este timpul să depună icrele, din fericire pentru specie, femela are deja ataşat de ea masculul fertilizator. Masculul, care se hrăneşte din trupul ei, eliberează în schimb lapţii, care ajung direct în săculeţii de icre depuşi ulterior de femelă. La o singură depunere, femelele elimină milioane de ouă gata fecundate intern.

Săculeţii care conţin bobiţele de icre prezintă şănţuleţe speciale, care permit scurgerea spermatozoizilor necesari pentru procesul de fecundare. Apoi, aceiaşi săculeţi plini de generaţiile viitoare de diavoli undiţari, se ridică în apele de suprafaţă, formând mase gelatinoase, până la momentul eclozării.

Masculul nou-născut trebuie să "adulmece" rapid o femelă, să o muşte şi să o paraziteze urgent. Cu cât libertatea sa durează mai puţin, cu atât cresc şansele lui de supravieţuire. Chiar şi aşa, va avea parte de puţine zile de siguranţă şi hrană; după ce transmite femelei sperma sa valoroasă, aventura sa ia întorsături cumplite.

Se pare că masculul a făcut un pact dur cu "diavoliţa". Încet-încet, trupul său este absorbit de cel al femelei. După ce masculul a emis fluxul de spermatozoizi, funcţiile sale fiziologice încetinesc, iar organismul mai puternic al femelei începe să-l digere şi să-l topească la propriu, extrăgând din el mineralele şi substanţele nutritive necesare dezvoltării icrelor. Masculul moare încet, degradându-se pe măsură ce ţesuturile corporale ale femelei cresc şi se dezvoltă în jurul său, ajungând, în final să fie absorbit complet de partenera sa, ca şi cum nu ar fi existat. Începe să îşi piardă organele, apoi ochii şi, într-un final, scheletul. S-a topit cu totul în ea...

Ea, în schimb, îşi vede în continuare de menirea speciei, fiind gata să absoarbă în sine viitorul mascul, necesar pentru sezonul următor de împerechere.

Este, concomitent, o parteneră darnică, pragmatică şi lacomă. Au fost capturate femele care aveau ataşate de ele nu doar unul, ci doi sau chiar trei masculi, pentru a eficientiza astfel şansele propagării speciei.

Ihtiologul Ted Persch, specializat în studiul diavolilor negri undiţari, crede că aceste obiceiuri extreme de împerechere au fost dictate exclusiv de condiţiile vitrege de trai din mediul abisal.

Populaţiile de diavoli negri sunt alcătuite din indivizi aflaţi la distanţe uriaşe unii de ceilalţi. Şansele ca un mascul şi o femelă să se întâlnească sunt extrem de mici. Natura parcă a înţeles că specia are mult mai multe şanse de supravieţuire, dacă masculii şi femelele trăiesc, se hrănesc şi se împerechează uniţi pe veci, unul în celălalt!

http://www.descopera.ro/