Ideea acestui articol mi-a fost sugerata de catre unul dintre prietenii mei de blogosfera cu nume de Centurion Invictus prin articolul Cavaleri seducatori (fapt pentru care ii multumesc), pe care va invit sa-l cititi data fiind natura-i diferita, total opusa as spune acelei care va caracteriza randurile de mai jos.
Articolul va fi separat in mai multe parti, dupa cum se vede din titlu si sper sa trezeasca interesul viu al cititoului precum l-a trezit pe al meu. Va multumesc anticipat pentru ca imi vizitati blogul si va astept cu comentarii la subiect. Lectura placuta va doresc!
... ... ... ... ...
Contele Gille de Rais, un erou, plutonier francez la doar 25
de ani, a platit cu viata ferocitatile sale. Nu este un personaj de poveste ci
protagonistul unei istorii inregistrate in documentele judiciare – o istorie
atat de macabra incat pare incredibila.
Barba Albastra. O istorie horror din secolul XV.
Un episod monsturos care s-a incheiat in dimineata zilei de miercuri, 26 octombrie 1440, cand, la ora 9 fix, usile Catedralei din Nantes s-au deschis pentru a lasa sa treaca un corteu solemn condus de episcopul Malestroit. Mitra solemna pe cap, carja episcopala in pumn, manusi albe pe maini… In spatele lui mergeau canonicii, preotii si novicii, baietii de altar si apoi multimea oamenilor de rand. Era prezent intregul aparat al unei procesiuni solemne cu care un oras sarbatoreste sfarsitul unei nenorociri sau aduce multumiri pentru o minune. Dar, de data aceasta, ocazia era in totalitate diferita: procesiunea era indreptata in afara orasului si avea ca destinatie pajistile verzi ale insulei Biesse. Acolo, spanzuratoarea pentru executarea unui om vinovat de crime infioratoare era gata de a fi utilizata: Gille de Rais, ereditarul unei averi colosale, erou national a presei din Orléans, tovaras de arme a Giovanei d’Arc, plutonier al Frantei la doar 25 de ani si inspirator al personajului cu nume di Barba Albastra, urca pe esafod la doar 36 de ani dar, intr-o perioada atat de scurta si-a trait “aventura” cu o intensitate atat de frenetica, incercand sa fie orice si opusul a orice – erou militar, nobil generos, catolic fervent, evocator ingenuu de demoni si monstru.
Un episod monsturos care s-a incheiat in dimineata zilei de miercuri, 26 octombrie 1440, cand, la ora 9 fix, usile Catedralei din Nantes s-au deschis pentru a lasa sa treaca un corteu solemn condus de episcopul Malestroit. Mitra solemna pe cap, carja episcopala in pumn, manusi albe pe maini… In spatele lui mergeau canonicii, preotii si novicii, baietii de altar si apoi multimea oamenilor de rand. Era prezent intregul aparat al unei procesiuni solemne cu care un oras sarbatoreste sfarsitul unei nenorociri sau aduce multumiri pentru o minune. Dar, de data aceasta, ocazia era in totalitate diferita: procesiunea era indreptata in afara orasului si avea ca destinatie pajistile verzi ale insulei Biesse. Acolo, spanzuratoarea pentru executarea unui om vinovat de crime infioratoare era gata de a fi utilizata: Gille de Rais, ereditarul unei averi colosale, erou national a presei din Orléans, tovaras de arme a Giovanei d’Arc, plutonier al Frantei la doar 25 de ani si inspirator al personajului cu nume di Barba Albastra, urca pe esafod la doar 36 de ani dar, intr-o perioada atat de scurta si-a trait “aventura” cu o intensitate atat de frenetica, incercand sa fie orice si opusul a orice – erou militar, nobil generos, catolic fervent, evocator ingenuu de demoni si monstru.
Intre anii 1432 si 1440 cateva sute de copii si tineri au
fost ucisi de Barba Albastra sau de acei pe care i-a impus sa ucida, de cele mai multe ori in urma unor atroce abuzuri sexuale.
In ficare seara, dupa banchetele somptuoase ce se organizau
in castelul Tiffauges sau in Champtocé, sau intr-o alta resedinta personala
unde isi petrecea viata sa ratacita, sire de Rais se retragea, urmarit de o
curte formata din cativa prieteni apropiati, “demoni” si profitori, printre care erau mereu prezenti doi
servitori, Henriet si Poitou, care si-au urmat patronul chiar si pe esafod. In
camerele locuintelor erau introduse victimele – tineri de rand care ajungeau la
castel cu speranta de a obtine un post de paj sau servitor si de a avea haine bune si mancare cotidiana. Pentru acesti nefericiti se deschideau in schimb usile
unui abis de suferinte. Obiecte ale abuzurilor sexuale, inainte sau dupa
tortura, acestia erau omorati atunci
cand mania “domnului” lor se domolea intr-un sfarsit. Resturile victimelor erau arse
sau aruncate in pivnite adanci. Era vorba de cateva sute dar cifra
este aproximativa deoarece, necatand la investigatia profunda a judectorilor si
la marturisirea completa a acuzatului, contabilitatea macabra nu a putut fi
completata, data fiind activitatea frenetica a lui Gilles de Rais.
Spanzuratoarea a incheiat cariera monstrului dar sa nu
credeti ca executia publica a fost insotita de satisfatia multimei precum se
intampla atunci cand este executat cineva care este vinovat de crime deosebit
de abominabile si cum trebuia sa fie, cu atat
mai mult, atunci cand criminalul apartine clasei nobile, o casta de
neatins. Dimpotriva, cronicile acelor timpuri ne vorbesc despre o zi de “edificare”,
pentru ca Gilles de Rais a stiut, chiar si fiind pe punct de moarte, sa fie un
lider, un conducator, protagonistul situatiei.
Reo (precum era numit de amicii intimi), marturisind crimele
sale, si-a asumat cu atata eficienta partea “pocaitului”, incat a reusit sa
emotioneze atat judectorii cat si multimea. Iar ultimile sale cuvinte in fata
calaului au fost de incredere in Providenta Divina. Nimeni nu poate sa spuna
cata sinceritate a fost in aceasta pocainta si cata
expresie a bolii sale mentale care il macina pe de Rais. In mod sigur,
atat in tribunal cat si pe esafod, acesta a stiut sa fie un personaj inclasificabil,
unic in felul sau.
La sfarsit de secolul trecut, un abate frances pe nume
Eugène Brossard, a mers la Nantes pentru a se familiariza cu actele si pentru a
parcurge locurile istorice in care a trait Gilles de Rais. Cu intentia de a-i
scrie biografia, staretul a vizitat in mod meticulos domeniile care pe timpuri
apartineau protagonistului. Din
sudul Bretaniei, traversand raul Loire se mergea spre Nantes, urmand
Poitou si Anjou. In aceste domenii vaste
unde pana in ziua de azi pot fi vizitate ruinele castelelor Tiffauges,
Champtocé, Pouzauges, Machecoul, abatele a facut o descoprerire: in imaginatia
populara memoriile despre Gilles de Rais s-a amestecat si suprapus cu povestea
lui Barba Albastra de Perrault. Istoria
sadicului conte uxoricid este foarte veche
si facea parte din folclor cu mult inainte ca Perrault, doua secole dupa delictele lui G. de Rais, a scris vestita sa poveste.
Gilles de Rais s-a casatorit doar o singura data iar
casatoria lui a fost, dupa cum vom vedea, un eveniment in totalitate marginal
in viata sa. Furia sa sadica a fost de tip homosexual, in timp ce personajul
povestii isi indreapta instinctele criminale asupra sotiilor (a omorat sapte
sotii, numar biblic care indica o cantitate mare). Dar, precum ne spune
staretul Brossard “… nu exista mama sau doica care sa esite asupra locurilor in
care a locuit Barba Albastra: si anume castelele lui Gilles de Rais (…). Am
interogat foarte multi batrani din acele locuri si povestirile lor sunt in
totalitate unanime…”
In apropiere de ruinele castelului Tiffauges este indicata pana
si o ferestruica a unei odai unde Barba Albastra taia gaturile victimelor. In acest fel adevaratul monstru si
monstrul din poveste s-au confundat pe parcursul secolelor.
Cine a fost intr’adevar Gilles de Rais? Un
nebun, un monstru fara indoiala. Cum
altfel am putea clasifica autorul unui macel de tineri? Fara dubii a fost si
produsul unei epoci de decadere totala. Desi, din pacate, personaje precum Gilles
exista si vor exista mereu, este
adevarat ca momentul istoric in care a trait acesta a permis ca crimele sa
dureze noua ani buni (chiar daca poporul vorbea despre acestea cu mult timp inainte…)
si, intr-un anumit sens a favorizat si dezvoltarea maladiei criminalului.
Atunci cand de Rais a “vazut lumina zilei” pentru prima
data, in anul 1404, Franta era angajata in exterior in Razboiul de o suta de ani cu Anglia iar in
interior era “scuturata” de convulsiile agoniei sistemului feudal. Ducii si
baronii erau angajati in razboaiele lor reciproce sau in eventuale aleante
impotriva regelui, o figura opaca cu puteri centrale slabe. Poporul este stors
de starea de razboi practic infinita, de razboaie tot mai putin nobile si
purtatoare de foamete si epidemii. Biserica, gardianul ordinei morale, este
infectata la randul ei de episcopi pe cat de nechibzuiti, pe atat de severi,
ocupati cu acumularea bogatiilor, carora deseori li se opun predicatori care, constienti de decadere,
predica o religiozitate tot mai “intunecata” si tulburatoare, mult mai apropiata
moartii lui Iisus decat invierii
acestuia.
Razboiul este un fapt cotidian dar este dificil de a stabili
partile implicate intr-un razboi general care are stigmate de furie oarba si
gratuita. Razboiul mai este si, mai presus de toate, o afacere, o sursa de
castig pentru acei care nu au stiut niciodata sa faca altceva. Capeteniile
cele mai capabile au obtinut de la liderii lor cea mai ravnita recompensa – in
afara de salariu, au dreptul la o prada dubla: de lucruri si de oameni. Chiar
daca legea crestina nu mai permite sclavia, rascumpararea devine un lucru profitabil
si curent, in care unica regula acceptata in comun este ca acea rascumparare sa
fie efectuata respectand diviziunile castei
care, intr-o stare de degradare generala, rezista si colaboreaza, cu responsabilitatea
lor intrinseca pentru abuzuri, intru
deteriorarea ulterioara a climei morale.
Epidemia si foametea completeaza opera homicida a miilor de osti
regulare si a celor desfiintate. Episcopul
de Lisieux, Thomas Basin, a calculat ca doar in Normandia « doua sute de mii de suflete au fost
rapite de catre foame si epidemie intr-un interval mult prea scurt ».
In aceasta clima de violenta si excese cotidiane s-a nascut
Gilles de Rais. Data exacta nu este cunoscuta, stim doar ca se naste in
castelul Champtocé pe malurile raului Loire la sfarsitul anului 1404. Casatoria
parintilor acestuia a fost sarbatorita la 5 februarie al aceluiasi an, la sfarsitul
unor negocieri si litigii indelungate inclusiv judiciare intre trei familii
foarte bogate: al tatalui – un Laval-Montmorency; al bunicului matern – Jean de
Craon; si a celei de Rais care s-a extins in anul 1407 in persoana lui Jeanne
Chabot, zisa Jeanne la Sage. Batrana doamna, fara mostenitori a pamanturilor
dispuse imprejurul gurii raului Loire, in apropierea localitatii Nantes si cunoscute sub numele de “Pays
de Rais”, era obiectul atentiei nici pe departe dezinteresate a varului Guy de
Laval. Acesta din urma, cu scuza perpetuarii numelui de Rais, a reusit sa
devina mostenitorul universal al lui
Jeanne Chabot. O alta ruda, Jean de
Craon, a reusit sa convinga batrana doamna ca Laval nu era altceva decat un “vanator
vulgar de averi”. Nu se stie nimic despre argumentele sale dar este fapt
dovedit ca testamentul in favoarea varului Guy de Laval a fost anulat si
inlocuit cu unul in favoarea lui Machecoul-Craon. Chestiunea in cauza a ajuns
in mainile judecatorilor care, cu multa prudenta, au tras de timp, ingrijorati
de a nu antagoniza familiile la fel de puternice. Acesta a fost un pas bun
pentru ca, odata ce mania initiala s-a linistit, partile in cauza au inteles ca
era mai bine sa se puna de acord si, prin intermediul unor casatorii de
convenienta, Guy de Laval putea purta insemne a familiei Rais, casatorindu-se
cu una dintre fiicile Craon, Marie, bunica careia, Marguerite de Machecoul,
mama lui Craon, devenea mostenitoarea universala a lui Jeanne Chabot, Doamna de
Rais.
Mai pe scurt, ar fi foarte dificil sa gasesti o poveste de
dragoste la originile casatoriei celebrate in data de 5 februarie 1404 intre
Guy de Laval-Montmorency si Marie de Machecoul-Craon. Prin aceasta casatoriea fost consolidata o
avere imensa, nascuta prin uniunea a trei dintre cele mai bogate familii din
Franta.
Tanarul Gilles nu a avut o educatie diferita de cea a multor
alti urmasi nobili. Doi preceptori ecleziasti l-au invatat sa scrie si sa
citeasca curent latina. Baiatul era un cititor entusiasmat in special de ceea
ce se referea la romanitate. Lectura operei “Vietile celor doisprezece Cesari”* a fost ocazia
de a face cunostinta cu unul dintre primii sai idoli, Caligula – coruptul, incestuosul,
sadicul dar si estetul, risipitorul, bolnavul de titanism care reuseste sa
risipeasca comori de aur, salvate de Tiberius in ceea ce astazi s-ar numi
opere publice, cu unicul scop de a satisface maniile de grandoare. In etica
evului mediu era normal sa se promoveze ceea ce se definea “exemplum ad
vitandum”, capabil sa “miste spre virtute” anume datorita incarcaturii
emotionale negative de exceptie.” Exemplele” erau percepute de catre tanarul
Gilles ca un extraordinar program de
viata: excesul, puterea, libertatea de la orice forma de obligatiuni morale sau
juridice erau expresia maxima al Omului Superior. Instruirea militara, normala si aceasta pentru un tanar
nobil si pentru epoca in care razboiul
facea parte din cotidianitate, era urmata cu entusiasm de Gilles care a invatat
sa ucida in mod stiintific, sa gaseasca punctele slabe ale armurei, sa distinga
tipurile de spade, cutite, sulite.
Daca lectura i-a furnizat modelele de la care sa se inspire,
razboiul i-a oferit campul pentru aplicatii practice ale aptitudinilor sale. Ramas orfan de ambii parinti la doar 11 ani, tanarul Gilles
a gasit in chipul bunicului matern, Jean de Craon, tutorele sau « de facto ».
Batranul Craon care si-a pierdut fiul Amaury in batalia di
Azincourt, a revarsat asupra nepotului o forma stranie de afect despotic si
cinic. Dispus sa faca orice pentru a spori puterile tanarului, Jean de Craon nu
dispretuia nici macar crima si violenta. Sa-si vada nepotul devenind neomanos
si fara scrupule, acesta era planul care corespundea personalitatii sale
ambitioase. Dar batranul Craon era un om practic: nu ezita in fata crimei daca
aceasta avea un scop clar si care aducea venit. In schimb nepotul era o
persoana instinctiva pe care nu-l interesau strategii si calcule – cruzimea,
abuzul si sadismul erau pentru el exercitii ale personalitatii, a esentei sale
interioare, eliberate de orice prognoza asupra consecintelor utile sau
daunatoare, oricare ar fi fost acestea.
La 16 ani, Gilles de Rais a avut in sfrsit ocazia de a fi
implicat personal intr-un conflict armat in urma tulburarilor produse de uciderea
ducelui de Borgogna. Craon a luat partea celor de Monfort, detinatorii
ducatului de Bretagna, impotriva familiei Penthiévre, fedeli a lui Valois. A
suferit astfel devastarea unor proprietati din partea dusmanului care, putin
mai tarziu a platit din gros victoriile sale efemere. Cronicile ne spun, ca cu aceasta ocazie,
tanarul Gilles a putut demonstra cat de bine a invatat lectiile maestrilor sai
de arme, avand in acest fel posibilitatea de a ucide si tortura in mod legitim.
Intre timp, bunicul incerca din rasputeri sa-i gaseasca nepotului sotie, in
conformitate cu norma care il satisfacea cel mai mult, si anume, de a organiza
o casatorie care ar ajuta la largirea ulterioara a terenurilor si altor bunuri.
Alegerea cade pe Cathrine de
Thouars, fiica lui Milet si Béatrice de Montjean. Tanara, si aceasta de
16 ani precum Gilles, poseda o zestre de nici mai mult, nici mai putin, opt
castele. A fost nevoie de circa un an si jumatate pentru a organiza nunta. Cei doi tineri erau veri si batranul Craon a
facut apel Vaticanului pentru a invinge opozitia episcopului din Angers. Argumentul
lui Jean de Craon era unul concret, a unui om lipsit de orice fel de moralitate, acceptata
in totalitate de o biserica care, la randul sau, era scufundata in grijile maniacale a
epocii - banii. Nu se stie ce fel de dar a dus la Roma trimisul lui
Craon dar se spune ca a fost atat de remarcabil, incat a eliminat orice piedica
si nu doar a indus episcopul din Angers la tacere ci l-a si impins sa celebreze personal ceremonia atunci cand si-a dat seama ca “era si pentru el loc la acel
banchet”. Bunul prelat era "atat de dezinteresat", incat ultima intarziere a
nuntii s-a datorat doar tratativelor asupra entitatii ofertei ”spontane” pe
care Jean de Craon ar fi trebuit s-o faca in beneficiul saracilor eparhiei din
Angers. Totusi, aceasta casatorie a fost pentru Gilles de Rais un fapt formal.
Fiica sa, Marie, s-a nascut doar dupa 10 ani de casatorie. Fiind
condamnate la un rol de subordonare, sotia si fiica lui Giles de Rais au ramas
umbre sterse de istorie si nici ca s-a putut stabili daca acestea erau la
cunostinta cu perversiunile si crimele tatalui si a sotului, si in care masura.
*Vietile Caesarilor,
incheiata in anul 122 e.n., este opera care a ramas si-l plaseaza pe C.
Suetonius Tranquillus intre istoricii romani de seama.
Ea cuprinde 12
biografii ale imparatiilor romani incepand cu dictatorul Caesar si continuand
Aufustus si pana la Domitianus.
Impartial in
expunerea si judecarea faptelor Suetonius furnizeaza cercetatorilor informatii
pretioase si amanunte interesante asupra imparatiilor, institutiilor si vietii
romane.
Sunt tare curios ce o sa scrii despre " Vaduva neagra" ...
RăspundețiȘtergereO idee minunata pentru continuarea subiectului! Daca nu hotarasti sa scrii tu despre femeea-criminal inainte sa ajung eu sa creionez articolul :D. O sera frumoasa iti doresc, Radu!
RăspundețiȘtergerePăi, am spus că o să scrii... :)
Ștergere:D
ȘtergereExcepţional articol, documentare foarte amănunţiţă asupra subiectului. Felicitări!
RăspundețiȘtergereAsemenea lui Radu abia aştept continuarea. Desigur, mi-ar plăcea să citesc articolul despre celebra "Văduvă neagră", sper în viitorul apropiat
Multumesc mult pentru apreciere, Centruion Invictus, si scuze pentru raspuns intarziat. Sper ca si articolele urmatoare sa placa la fel de mult precum acesta. Week-end frumos iti doresc si pe curand pe paginile blogurilor :D !
RăspundețiȘtergere