Barba Albastra - adevarata cronica a unei povestiri horror (partea a 2-a)

Apasati aici pentru a citi prima parte a articolului.

In anul 1424,  la aproape 20 de ani ai sai, Gilles de Rais a putut in sfarsit sa asume administratrea directa al intregului si imensului sau patrimoniu, dand start manifestărilor de splendoare decadentă cu care îi plăcea să se înconjoare pe tot parcursul aventurii sale pamantesti, o aventura mult prea scurta dar fara indoiala una foarte intensa. Tapiteriile, frescele, sticla colorata, tablourile au inceput sa transforme castelurile sale. Resursele financiare exceptionale a permis tanarului De Rais sa dea frau liber maniei colectionarii a orice fel de obiecte, de la cele antice la relicvarii, de la crucifixe la cupe. La masa se foloseau doar tacamuri de aur. Si, dat fiind ca razbouil continua sa ocupe cea mai mare parte a timpului sau, a ornamentat cu perle si emailuri pana si sculele militare iar pe manusile de otel ale armurii a realizat incrustatii de aur. Imbracamintea trebuia sa fie cat mai spectaculoasa, mai mult asemanatoare costumelor pentru mascare, si confectionata din cele mai bune stofe. In acest fel, Gilles de Rais a devenit in scurt timp foarte faimos datorita indiferentei sale totale pentru cifrele exorbitante pe care le cheltuia intru a-si satisface orice capriciu sau extravaganta ce i-ar evidentia atat maretia cat si indiferenta.

In luna februarie al anului 1425 Gilles este prezentat pentru prima data la curtea Delfinului Charles, un personaj mediocru, aflat mereu in criza financiara. Acel mediu i s-a parut din primul moment insuportabil. Respectiv, a fost rasplatit cu ura si neincredere: manifestarile sale de risipa s-au extins ajungand pana in a imprumuta sume exorbitante insusi regelui fara a-i cere restituirea banilor - si o facea cu atata indiferenta si distractie, incat trezea resentimentele acelorasi beneficiari.

Gilles se simtea mai bine pe campurile de batalie: foarte curand, capitanii grosolani si nemilosi care nu aveau incredere in acest tanar nobil, ce alinia  pe campul de lupta cinci companii care se distingeau prin eleganta uniformei, si-au dat seama ca Sir de Rais era nascut pentru razboi. Nu doar era un minunat comandant de osti ci demonstra si un curaj personal indiscutabil. Bunicul lui, Jean de Craon si-a impins nepotul spre greutatile vietii militare, sperand sa-l indeparteze in acest fel de la “influentele” decadente pentru care, acesta din urma, parea sa aiba talent. Insa, in mod evident, a dat gres. Gilles de Rais si-a gasit intr-un sfarsit sectacolul preferat – spanzurarea colaborationistilor si a tuturor celor ce actionau in foarea englezilor. Asista' personal la fiecare executare si nu se indeparta pana cand victima nu-si epuiza intreg repertoriul de spasme, contractii si tremuraturi. Fascinatia mortii patrundea tot mai adanc in sufletul tanarului domn pentru care razboiul era ocazia de a descoperi o vocatie, de a-si inventa un rol, un personaj, de a transforma in realitate fanteziile sale bolnave care se dezvoltau in inima lui. Nu a fost niciodata patriot dar nici nu a fost impins vreo data de dorinte arzatoare de putere sau crestere pe scara politica. Gilles de Rais lupta, ucidea si tortura, purtand un mare razboi – “razboiul sau propriu”. Toate celelalte ii erau absolut indeferente.

In toamna anului 1428 englezii asediaza Orléans-ul. Si in aceast contexst, in lupta pentru eliberarea orasului asediat, istoria lui de Rais se intersecteaza cu cea a unui alt personaj enigmatic – Ioana D’Arc. “Fecioara”, precum a fost supranumita de catre locuitorii orasului, insiprata de catre Dumnezeu potrivit unora si instrument a unei politici viclene potrivit altora, era opusul lui Gilles si totodata una dintre putinele persoane care puteau sa se potriveasca cu de Rais. Ambii excesivi, fanatici, una de o fervoare mistica nemaipomenita si altul de un estetism rece si o cruzime ingrozitoare, cele doua personaje aveau multe puncte in comun. Lui Gilles de Rais i s-a incredintat conducerea expeditiei de sustinere a orsului asediat: era omul cel mai potrivit pentru ca vitejia lui militara extraordinara unea lipsa totala de interes pentru intrigile politice si a celor de curte. Ioana d’Arc alunga prostituatele care, in mod normal formau alaiul ostirilor in mars,  obliga trupa sa si capitanii la impartasanie, mustra cu severitate blasfemiatorii. Gilles vedea in figura Ioanei supranaturalul adus la  anormal si aprecia dispretul pe care “Feciaora” il manifesta fata de toata lumea daca era necesar. Incheierea victorioasa a armatei franceze i-a adus lui Gilles de Rais titlul de maresal al Frantei si dreptul de a ignora insemnele regale.

In data de 1 iulie 1429, cand procesiunea regala a pornit spre Reims pentru  incoronarea lui Charles al VII-lea ca Rege al Frantei, sir de Rais nu implinise inca 25 de ani dar era unul dintre oamenii cei mai puternici si faimosi ai Frantei care luptau pentru unitatea nationala si stabilirea autoritatii regale.

Tin sa notez ca intrega poveste a asediului orasului Orléans si batalia succesiva contin in sine toti protagonistii si toate elementele unei epoci in care nimic nu mai pare a fi sigur si stabil. Avem un rege las care, printre altele, nu este inca incoronat, capabil doar de a trage de timp si avem o domnisoara de douazeici de ani ,“fiica a poporului” precum isi doreste traditia, care are in sine, fara dubii, o incarcatura carismatica atat de puternica, incat “il face sa se miste” pana si pe regele in persoana. Insa, in prejudiciile unei epoci in care unica morala  este acea aparenta, “Fecioara” este nevoita sa se supuna examenului unei restranse comisii de doamne de inalt rang pentru ai verifica virginitatea. Daca ar fi fost trimisa Diavolului, dupa cum sustineau unii, n-ar fi putut sa fie “nici corupta si nici violata”, fapt care a fost in schimb dovedit de comisie. Si, in timp ce Ioana d’Arc isi incepe aventura, invocand numele lui Dumnezeu ca mandatarul sau, ajutoarele pentru orasul asediat sunt organizate in baza unor echilibre politice complicate si pot fi acordate doar atunci cand este clarificat un detaliu nici pe departe indiferent - ca curtea regala, aflata in mod perpetuu in criza financiara, sa inceapa sa produca monede prin obtinerea unui alt credit. In acest fel, curtea, avea de unde sa-si plateasca militarii.

Marsul curtii regale spre Reims a fost cu totul altceva decat unul triumfal: in timpul deplasarii care a durat 15 zile, orasele Auxerre, Troyes si Chalons au fost convinse sa lase sa treaca corteul regal cu ajutorul unor “argumente substantiale”.  Incoronarea regelui in Catedrala din Reims a avut loc in prezenta a doar trei dintre cei doisprezece egali carora li s-a cerut sa participe la ceremonie. Pe scurt, ungerea solemna nu a fost nici pe departe “un punct de sosire” ci mai degraba “o paranteza” in jocul politic de ne rezolvat, care inca il desemna pe  Ducele de Borgogna ca rival al regelui si impunea grupurile celor doua curti sa lupte intre ele. Si aceasta, intr-o tara in care prezenta Angliei era inca puternica si sursa tentatiilor pentru un eventual schimb de aleante in baza convenientelor de putere a momentului. Sa nu uitam ca, intr-o clima in care “strigarea la Credinta” era constanta si aproape ca obsesiva, si in care s-ar putea crede ca stimulii de idealuri erau  predeterminati, era un lucru absolut normal (precum a fost in cazul eliberarii Orléans-ului) ca nobilii sa semneze cu regele sau cu procurorii lui contracte in care erau fixate in mod detaliat salariile capitanilor si a trupelor acestora, numarul armatelor pe care nobilul se angaja sa le aduca pe campul de lupta, premiile in caz de victorie, s.a. Asa deci, loialitatea fata de Coroana, trecea neaparat mai intai prin biroul notarului si prin Oficiul trezorierului.

Lipsa de activitate care a urmat eliberarii orasului Orléans si incoronarii regelui nu era pe placul lui Gilles si nici a Ioanei d’Arc, ambii impinsi de diferite motive de a continua lupta. Ambii au insistat sa fie atacat Parisul iar regele a fost acela care i-a autorizat. Expediatia totusi nu a dus la rezultate dorite – pe 13 septembrie 1429, un ordin neasteptat al regelui pune capat acestei campanii dupa parerea celor mai multi, din cauza sabotajului urzit de catre varul lui Gilles de Rais, La Tremoille, pe timpuri, puternic si intrigant ministru al regelui.

In timp ce Ioanei d’Arc i se acorda posibilitatea de a-si calma freneziile belice cu un fel de mic razboi impotriva orasului Saint-Pierre-le-Moustier (care nu trezea interesul nimanui si, respectiv, putea servi pentru eliminarea definitiva a tot mai impovaratoarei “Fecioare”), Gilles de Rais se intorcea la castelul Champtocé unde realiza cu o indiferenta bine notata ca sotia sa Catherine a adus pe lume o fetita careea i s-a dat numele Marie. Gilles era nemultumit si nelinistit. In aceste circumstante pana si “maretia si teatralitatea" lui au fost stopate. Ca si multi alti veterani de razboi, sir de Rais nu reusea sa se intoarca la ritmul unei vieti normale, neavand posibilitatea de a descarca asupra obiectelor adecvate gustul violentei, transformat intre timp intr-o malatie cronica. De asemenea, Gilles si-a dat deama, ca veniturile lui stagnau: salariile capitanilor si a trupelor acestora intreceau cu mult pe acele oferite de insusi regele. Iar la sfarsit de acelasi an (1429), sir de Rais a scos la vanzare pentru prima data unul din castelele sale, si anume acel din Blaison – acesta este doar priumul pas a lichidarii bunurilor maresalului care, cativa ani mai tarziu, a luat o cadenta tot mai presanta si dezastruoasa. In rest, Gilles nici nu avea de gand sa renunte la luxul desfranat care avea rolul de a-i contracara insatisfactia, si a dat din nou frau liber unor cheltuieli enorme pentru colectiile lui tot mai extravagante, pentru sustinerea luxului maniacal prin pretentii de perfectionism, pentru a alimenta mica sa curte care il insotea pretutindeni, compusa din servitori si speculanti, din lingusitori laici si religiosi, din aceeasi “umanitate pestrita” din care isi va alege mai tarziu complicii crimelor sale.

Va urma.

sursa imagine I;

sursa imagine 2.