Eroii Nordului: legendele adevărate ale câinilor de sanie

Povestea câinilor de sanie este fără doar şi poate, una veche şi interesantă. Vine din vremuri de mult apuse când primii oameni de-abia ieşiseră din peşteri şi se aventurau în cucerirea Nordului.

Câinele, primul animal domesticit, le-a fost atunci de mare ajutor. Astăzi, situaţia nu s-a schimbat prea mult în tărâmurile nordice. Acolo, supravieţuirea unor întregi comunităţi umane depinde de prezenţa unor rase de câini speciale, adaptate perfect nu doar traiului, dar şi efortului fizic prelungit în ţinuturile unde iarna temperatura coboară deseori sub -30 grade Celsius. Tot acolo, se organizează cele mai spectaculoase şi solicitante întreceri pentru tandemul-om animal. Celebrele competiţii pentru câinii de sanie au ajuns astăzi la un nivel asemănător cu cel din sporturile profesioniste.

Câinii care ne-au îmblânzit Nordul

Nesfârşitele tundre şi ţinuturi glaciare din Arctica au fost colonizate de oameni doar după domesticirea câinilor. Primii oameni care au creat şi selecţionat mai apoi rase de câini specializate pentru trasul săniilor, au fost triburile native care trăiau de milenii în tundrele din Siberia, Alaska, Groenlanda, Canada şi Scandinavia.

Când sotniile căzăceşti au cucerit şi anexat Siberia şi Alaska, au descoperit culturi locale care îşi datorau prezenţa şi existenţa câinilor de sanie. Aceeaşi situaţie de la faţa locului a fost întâlnită şi de primii pionieri americani care s-au aventurat în ţinuturile virgine din Canada şi Alaska.

Nimeni altul decât Alfred H. Brooks, şef al US Geological Survey (Teritoriul Brooks a fost numit în onoarea sa), scria edificator la începututl secolului trecut:

"Nenumărate generaţii de amerindieni din Alaska au folosit câinii de sanie pentru transport şi vânătoare. Câinele de sanie a avut în aceste ţinuturi îngheţate rolul şi însemnătatea pe care yakul o avea în Tibet, cămila în Sahara sau lama în Peru."

Cu mult înainte de primele contacte cu exploratorii ruşi, din anul 1732, populaţiile Inupiaq şi Yup'ik din preajma Strâmtorii Bering şi Alaska aveau sănii perfect construite şi adaptate pentru străbaterea rapidă a tundrei îngheţate. Făurite din lemn, legate cu tendoane de ren şi acoperite cu piei impermeabile de focă, aceste inedite mijloace de transport reprezintă primele sănii destinate tracţiunii canine.

Erau nişte sănii relativ mici, dar foarte mobile, uşor de asamblat şi de transportat. Erau trase de obicei doar de trei câini şi conduse de către un singur om.

Cu ajutorul acestui mijloc de transport, care s-a dovedit în timp cel mai eficient în toată Arctica, populaţiile native puteau să se mute uşor dintr-o zonă în alta în cadrul migraţiei sezoniere pentru vânătoare sau creşterea renilor. Mai apoi, odată cu colonizarea Arcticii de către vânătorii de blănuri, comercianţi, vânătorii de balene sau căutătorii de aur, săniile cu câini au fost cel mai preţuit şi eficace mijloc de transport între sate, tabere de vânătoare, mine, aşezări umane şi porturi maritime. Spre deosebire de săniile din prezent care sunt trase de perechi de câini legaţi unul în spatele celuilalt, popoarele native ale Nordului înhămau câinii la sanie legaţi în formă de evantai.

Cum orice lucru bun poate fi îmbunătăţit dacă există inspiraţie în domeniu, exploratorii ruşi au fost cei care au introdus hamurile paralele astfel încât saniile sa fie trase de o linie de câini înhămaţi pereche unul lângă celălalt. Tot ei au avut ideea strălucită ca atelajul canin să fie condus de un câine dominant, un exemplar alfa, puternic şi rezistent, pe care restul câinilor îl va urma fără crâcnire. Săniile au fost şi ele îmbunătăţite, fiindu-le adăugate platforme pe care omul să poată sta în picioare, alături de mânere necesare atunci când sania avea viteză sau trebuia să treacă prin curbe.

Cererea pentru utelaje de sănii trase de câini a explodat în perioada Goanei după Aur din Alaska, de la sfârşitul secolului 19 şi începutul secolului 20. Atât de căutaţi deveniseră câinii de sanie, încât oamenii au apelat din disperare şi la rase care nu aveau adaptările specifice câinilor de tip Spitz (subgrupa raselor nordice de câini). Presaţi de febra aurului şi în criză de câini, pionierii şi exploratorii au ajuns să facă trafic inclusiv cu câini hoinari!

Ziarelor americane din acea perioadă relatau cu stupoare că niciun câine maidanez nu mai putea fi găsit rătăcind pe străzile din Seattle sau alte mari oraşe americane, toţi fiind adunaţi de hingheri care făceau bani frumoşi vânzând potăile (fără valoarea şi eficienţa unui autentic câine de sanie) exploratorilor disperaţi care sperau să dea marea lovitură în minele de aur din Alaska.

Maratoanele Imperiul Alb

Pentru mulţi oameni, cea mai puternică senzaţie de libertate, de exaltare a spiritului, de dinamism al clipei şi de contopire cu Natura este acea trăită direct atunci când gonesc într-o sanie trasă de câini de-a lungul întinderilor albe, sub soarele strălucitor şi rece al Nordului...

Astfel se explică nu doar renaşterea, dar şi creşterea constantă a popularităţii curselor de sănii trase de câini, acum, în plin secol al supertehnologizării şi al imixiunii tot mai mari a virtualului şi artificialului în viaţa reală.

În prezent, cursele de sănii cu câini au devenit cel mai important sport local în regiunile arctice din Alaska, Rusia şi ţările scandinave, detronând chiar schiul pe alocuri.

Cursele cu patrupezi canini au debutat ca sport demonstrativ încă din anul 1932, când au fost prezentate în cadrul Jocurilor Olimpice de Iarnă din Lake Placid, New York, precum şi în preliminariile Jocurilor Olimpice de Iarnă din Oslo, dar nu a obţinut încă statutul de sport olimpic unanim recunoscut.

Cursele de sănii cu câini includ întreceri de sprint, care se desfăşoară pe distanţe relativ mici cuprinse între 7-40 kilometri. Urmează întrecerile care testează anduranţa tandemurilor oameni-câini, şi care pot atinge până la 320 kiloetri, totul culminând cu întrecerile destinate profesioniştilor şi celor cu adevărat dedicaţi, întreceri care se desfăşoară pe distanţe uriaşe de peste 1.600 kilometri. Cea mai prestigioasă dintre ele este dramatica cursă Ididarod, care se desfăşoară între localităţile Anchorage şi Nome.

Întrecerile se diferenţiază şi prin numărul de câini permişi pentru o singură sanie. Bunăoară există categorii de concurs cu patru, şase, opt, sau zece câini înhămaţi la o singură sanie, precum şi categoria open, în care se poate înhăma un număr nelimitat de câini.

Cea mai veche întrecere de gen este American Dog Derby, care se desfăşoară din anul 1017. A atras concurenţi din mai multe ţări şi este şi în prezent una dintre cele mai preţuite întreceri de profil.

Cu toate acestea cea mai respectată şi mai dificilă întrecere rămâne Cursa Iditarod. Acest adevărat maraton prin gheţurile nordului este o încercare care solicită la maxim atât conducătorii de sanie, cât şi atelajul canin. Cei 1.600 kilometri trebuie parcurşi pe timp de iarnă printr-un peisaj feeric şi hibernal doar în aparenţă.

În realitate, oamenii şi câinii traversează în ritm constant munţi sălbatici încremeniţi deopotrivă în ger şi timp, râuri îngheţate, păduri imense de conifere pline de haite de lupi şi elani irascibili şi mai ales tundre aparent nesfârşite, unde peisajul devine dezolant după căteva zile de chin.

Atelajele canine înhămate la săniile înscrise pentru Iditarod cuprind între 12-16 câini per sanie. Cu toate că fiecare musher (asta-i denumirea omului din sanie care conduce atelajul), are propriile sale strategii şi mijloace de antrenament, orice sanie este prevăzută cu un ham de rezervă, provizii speciale atât pentru oameni cât şi pentru câini, un topor, şi mai ales rezerve de ghete speciale, necesare câinilor care aleargă trăgând sania pe distanţe uriaşe. Fără aceste ghete, câinii nu pot tremina cu bine îndelungatul şi dificilul maraton. Perniţele degetelor lor ar avea serios de suferit în urma contactului repetat şi constant cu suprafeţele tăioase de gheaţă şi cu zăpada bătătorită care se acumulează între degete.

Circa cincizeci de echipaje se înscriu în fiecare an, marea lor majoritate fiind din Alaska şi Canada. Recordul aparţine musher-ului John Baker care în anul 2011 a câştigat Cursa Iditarod după 8 zile, 19 ore şi 46 minute, iar în anul 1974, Mary Shield este prima femeie musher care a reuşit să tremine cu bine dificila şi solicitanta întrecere.

Husky de Alaska - Regele câinilor de sanie

Nu doar primele comunităţi de oameni din Siberia şi Alaska îşi datorează existenţa şi supravieţuirea raselor de câini nordici, ci şi primii exploratori polari. Fie că s-au îndreptat spre Arctica sau Antarctica, cuceritorii ambilor poli ai planetei îşi datorează realizările temerare atelajelor trase de patrupezii cu blană groasă.

Pentru a înţelege cât de eficienţi s-au dovedit câinii de sanie, trebuie doar să rememorăm episodul cuceririi Polului Sud. Atunci, în anul 1911, norvegianul Roald Amundsen a fost primul pământean care a ajuns în cel mai sudic punct al planetei datorită înspiraţiei sale de a străbate Antarctica cu sănii trase de câini din Groenlanda. Concurentul său, englezul Robert Falcon Scott a avut tragica inspiraţie de a alege ponei siberieni drept mijloc de locomoţie. Întregul echipaj al lui Scott, cât şi poneii săi a murit, pe când Amundsen s-a întors în siguranţă acompaniat de câini.

Astăzi, grupa câinilor de tip Spitz include toate rasele folosite la sanie, cu toate că dor câteva sunt cu adevărat eficiente. Amatorii de curse de câini de sanie, exclud din start exemplare provenite din linii selecţionate pentru frumuseţe şi aspect fizic. Între eroii patrupezi ai Nordului nu veţi întâlni niciodată câini proveniţi din exemplare câştigătoare de C.A.C., C.A.C.I.B sau alte distincţii fără acoperire practică, date pe criterii precum comportament în ring sau armonia proporţiilor corporale.

Aici ajung doar căţeii cu un pedigree lung presărat cu campioni care au supravieţuit dramaticelor curse prin infernul îngheţat. De fapt, câinii nordici au fost creaţi drept rase exclusiv de lucru, nu de companie.Cu toate acestea, aspectul lor elegant a făcut ca în decursul ultimelor decenii, şi aceşti câini să cadă victimă modei sau mofturilor oamenilor de la oraşe.

Probabil cel mai grăitor exemplu în acest caz, este cel al câinilor din rasa husky siberian, preferaţi în rol de animale de companie doar din cauza faptului că aceşti câini au ochii albaştri...

Alta este situaţia în lumea câinilor de performanţă, selecţionaţi de milenii să fie nişte atleţi cu muşchi de fier, plămâni care parcă nu obosesc niciodată, şi un spirit mai dur decât al soldaţilor din Legiunea Străină.

Dintre toate rasele de tip Spitz, de-a lungul timpului s-au evidenţiat rasele husky siberian şi malamut de Alaska. Indiferent de rasă, câinii de performanţă trebuie să prezinte două mari calităţi de lucru:

Rezistenţă nativă şi viteză. Câinii de top pot parcurge în 24 ore distanţe de peste 145 kilometri, în timp ce fiecare trage continuu aproximativ 39 kilograme din greutatea totală a saniei şi a musher-ului, repartizată pentru fiecare câine. Niciun câine de show nu se ridică nici măcar pe jumătate la nivelul performanţelor câinilor selecţionaţi pentru cursele din Iditarod sau Yukon!

Cu toate acestea, între toate rasele specializate se remarcă un nou venit:

Husky de Alaska nu este nici măcar o rasă în toată puterea cuvântului, ci mai degrabă o categorie în care se înscru doar cei mai buni câini de sanie. Nu este o rasă, deoarece nu are un standard fiziologic definit, şi nici o genealogie stabilizată. Cu toate acesta este imbatabil în scopul pentru care a fost creat. Nicio altă rasă de câine nu se compară cu el. A fost selecţionat relativ recent din încrucişări succesive între husky siberieni, malamuţi de Alaska, ciobăneşti germani, ogari englezi şi câini de sanie innuiţi.

Culoarea blănii variază, la fel şi talia, dar în general masculii au între 21-25 kilograme, iar femelele între 17-20. Sunt câini vânjoşi, musculoşi şi foarte perseverenţi. Sunt extrem de independenţi, aventurieri şi curioşi, dar au şi momente când oferă afecţiune oamenilor. Sunt incredibili de atletici şi pot sări fără probleme de pe loc un gard înalt de 1,80 metri. În mod invariabil, ei sunt câinii pe care-i vedeţi participând în cursele Iditarod, Yukon, Fairbanks, Alaska Open North American Championship sau Anchorage Fur Rendezvous.

Un câine de top, câştigător al presigioaselor concursuri de sanie amintite, costă între 10.000-15.000 $, dar proprietarii nu se înghesuie să-i vândă.

Nimeni nu poate anticipa viitorul curselor de câini de sanie. Chiar şi sub ameninţarea tot mai evidentă a fenomenului de încălzire globală, iernile din ţinuturile arctice vor continua să permită desfăşurarea unor astfel de întreceri.

În fond, nimic alceva nu-ţi poate reda starea de libertate, armonie cu natura şi euforie nelimitată, pe care o ai atunci când goneşti prin aerul rece, aşezat(ă) într-o sanie trasă de cei mai dârji şi admirabili prieteni ai omului!

Sursa text si imagini