IN MEMORIAM

Traind in cercul vostru stramt, Norocul va petrece, Caci eu in lumea mea ma simt, nemuritor si rece...

Multe s-au scris si multe s-au vorbit despre Mihai Eminescu. Fiecare colt de tara comemoreaza astazi ziua de nastere a poetului, fiecare monument al acestuia va fi acoperit de flori,  melodii si poezii dedicate lui vor rasuna pretutindeni...

Dar sa nu uitam ca Mihai Eminescu a fost la fel de mare ziarist  si om polititc, unul care a incomodat si turbat linistea si opinia publica cu articolele sale, luptand in acest fel pentru neamul sau si tara.

Activitatea de ziarist a lui Eminescu a început în vara anului 1876, nevoit să o practice din cauza schimbărilor prilejuite de căderea guvernului conservator iar în octombrie 1877 a fost angajat ca redactor la cotidianul Timpul, organul oficial al conservatorilor, unde a rămas în următorii șase ani. Deși a ajuns jurnalist printr-un concurs de împrejurări, Eminescu nu a practicat jurnalismul ca pe o meserie oarecare din care să-și câștige pur și simplu existența. Articolele pe care le scria au constituit o ocazie de a face cititorilor educație politică, așa cum își propusese. De la începutul studenției sale Eminescu s-a preocupat să înțeleagă societatea românească și să caute soluții la problemele ei. Așa cum afirma într-o scrisoare către Maiorescu din 5 februarie 1874, în timpul studiilor sale filosofice el a fost interesat mai mult de filozofia dreptului, a statului și a istoriei, unde sistemul lui Schopenhauer „mi se părea prea puțin elaborat”. Mai mult chiar, credea că a găsit soluția acestor probleme, soluție care avea și utilitate practică.

Fiind de origine din Basarabia, ca autor al acestui blog si participant activ la lupta pentru recunoasterea limbii  si a poporului basarabean ca parte naturala si integrala a poporului roman, am hotarat sa particip la celebrarea acestei date prin expunerea in mod sintetic a perceperii de catre Mihai Eminescu a chestiunii de cedare a  Basarabiei, a luptei ziaristului imoptriva acesteia si a evenimentelor ce s-au succedat in urma faptului istoric, si sa le amintesc celor care lasa toata vina cu consecintele ei cu tot pe spatele unei comunitati de oameni "marginalizati si respinsi" pe de o parte de catre tara-mama si pe alta parte "inlantuiti" de catre un imperiu tiran lipsit de scrupule. Articolul tine sa fie si un raspuns unora dintre "prietenii de internet" care, necunoscand cauza in esenta ei, se considera in drept de a arunca cu fraze de tip "nu vreti unirea cu Romania - plecati in Rusia!". Din punctul meu de vedere (si eu sunt unul dintre sustinatorii unirii Basarabiei la Romania), vazand si analizand cauza separarii si efectele ei in timp, cred ca locuitorii acelui "petec de pamant" au tot dreptul sa-si hotarasca soarta, oricare ar fi decizia lor finala. 

Am sa incep cu o scurta sinteza a problemei in cauza.

Anexarea Basarabiei la Imperiul Rus a avut loc în urma celui de al treilea război ruso-turc (1806-1812) conform Păcii de la Bucureşti în anul 1812.

Nota: Trebuie menţionat că pînă în 1812, numele de "Basarabia" desemna o mică parte din pămînturile Moldovei amplasate în partea de sud a interfluviului Prut-Nistru numită aşa de voievozii moldavi timpurii din cauză că acestea au fost preluate anterior de la voievozii Ţării Româneşti care la începuturi erau conduşi de dinastia Basarabilor. 

La începutul Războiului de Independență Eminescu a susținut prin scrierile sale efortul militar al țării. Din decembrie 1877 el a început să critice vehement felul în care guvernul I.C. Brătianu s-a angajat și a participat la război. Acuzația cea mai gravă pe care o aducea Eminescu era faptul că în iulie 1877 guvernul a aprobat intrarea în război de partea Rusiei fără să ceară nici o garanție în scris. Înainte să se facă publică intenția Rusiei de a anexa sudul Basarabiei, Eminescu scria:

„„Intrară în război, fapt care se putea foarte bine aproba și sprijini, dar intrară cu o armată nepregătită cu nimic, grație ineptei și culpabilei lor administrații, și fără nici o convenție stipulând și marginea sacrificiilor și întinderea beneficiilor pentru români, mulțumită închinatei lor diplomații. Întrebați de presa conservatoare dacă au vreun tratat cu împărăția alăturea de care luptau, ei răspunseră cu cutezanță că acea împărăție nu putea să trateze cu un stat care este încă vasal și, adăugând la această umilă mărturisire lingușiri fățarnice pentru puternicul suveran ce ocupa România și Turcia cu cinci sute de mii de oameni, adăugau că ei nu fac insultă generosului țar a-i cere zapis, etc.” 

După vizita la București a generalului Ignatiev, când s-au dezvăluit intențiile Rusiei de a anexa sudul Basarabiei, Eminescu a desfășurat o febrilă acțiune de informare a cititorilor despre drepturile noastre istorice. Între 3 și 14 martie 1878 a publicat un amplu studiu pe această temă. În același timp el a început să bănuiască că guvernul român știa mai demult despre pretențiile Rusiei. Felul în care s-au desfășurat tratativele cu rușii au fost dezvăluite la 30 septembrie 1878, când Kogălniceanu a declarat în fața Camerei Deputaților că principele Gorceacov îl anunțase de intenția Rusiei de a face un schimb de teritorii încă în iunie 1877. Și cu toate acestea România a intrat în război peste două luni fără a cere garantarea granițelor.

 Cedarea Basarabiei in schimbul recunoasterii independentei Romaniei, masura impusa de Congresul de la Berlin din iunie-iulie 1878, este una dintre probleme sociale ale timpurilor infruntate cu darjenie de catre Eminescu ziaristul dar care a ramas nerezolvata pana in prezent. Guvernul liberal a vrut să trateze această pierdere de teritorii ca pe o simplă rectificare a limitelor statului astfel încât nu considera că era nevoie de o adunare constituantă pentru a o aproba. Eminescu, pe baza articolului 2 din Constituție, care proclama inalienabilitatea teritoriului României, considera că Parlamentul ales în cu totul alte condiții nu avea dreptul să hotărască în această privință si scria privitor la aceasta hotarare:

„„Sofisma este atât de învederată și de pipăită încât un copil o poate duce ad absurdum. Căci într-adevăr, dacă cesiunea a trei județe întregi nu-i decât o schimbare de limite, atunci și cesiunea a 10, 15, 20 de județe nu-i decât o schimbare de limite, ergo rectificându-se și schimbându-se mereu limite prin Camere ordinare, am putea ajunge să vedem rectificat teritoriul României la circumscripțiunea Fefeleiului."

În octombrie 1878, după evacuarea sudului Basarabiei, Rusia recunoștea independența României. Cu această ocazie Eminescu descrie ceea ce îi aștepta pe românii din teritoriile cedate Imperiului Țarist.

„„Sub forma monarhiei absolute domnește cel mai mare arbitrariu administrativ; se rusifică cu sila tot ce nu e moscovit; biserica a devenit o poliție a conștiinței care închide în temniți mii de oameni de altă religie; pentru o vorbă liberă sau un șir liber tribunalele dictează pedepse neomenoase, condamnă la munca silnică în minele de plumb fete în vârstă aproape copilărească și băietani de pe băncile școlii, pentru nimicuri, pentru credințe care au trebuit să se nască ca idealuri nerealizabile în întunericul acelor internate în care semicultura și pospăiala e un mijloc pentru o mai adâncă barbarie decât aceea a unui popor primitiv.

„Organul ministerului de externe vorbește de compensații suficiente. Noi am zis de la început că nu există compensații pentru Basarabia, precum nu există niciodată vreo plată pentru o palmă măcar din pământul patriei. Acestea sunt lucruri sfinte, care se pierd și se câștigă prin împrejurări istorice, dar nici se vând, nici se cumpără, nici se schimbă."

Declanșarea revoluției ruse din februarie 1917 a însemnat și începutul destrămării Imperiului, naționalitățile ne-ruse revendicând autonomia. Aflată în retragere prin Basarabia, armata rusă a început să jefuiască, să violeze și să omoare populația civilă băștinașă, fruntașii basarabeni fiind asasinați de către organizațiile comuniste. În aceste condiții la 22 decembrie 1917, Sfatul Țării a cerut guvernului român aflat la Iași să trimită armata să restabilească ordinea. Trupele aliate, conduse de generalii Broșteanu (român) și Berthelot (francez) au trecut Prutul în ziua de 10 ianuarie 1918 reușind eliberarea Chișinăului de jefuitori la 9-16 ianuarie 1918 pentru ca în câteva zile să elibereze complet Basarabia. La 24 ianuarie 1918, Sfatul Țării proclamă independența Republicii Democratice Moldovenești. Dar în lunile ce urmează, pe lângă atacurile bolșevice venite din teritoriul de peste Nistru controlat de germani, apar și pretenții teritoriale din partea Ucrainei, și ea proclamată independentă. Sfatul Țării începe atunci să manifeste intenții de unire cu România, care sunt exprimate și prin "moțiuni de unire votate de diferite județe (Soroca, Bălți)". Până la urmă, unirea cu România a fost hotărâtă de Sfatul Țării la 27 martie 1918 prin 86 de voturi, contra 36 (pentru menținerea independenței) și 3 abțineri. Societatea Națiunilor recunoscuse unirea republicii democratice Moldovenești cu România, iar Franța și Anglia garantasera la 12 aprilie1939 frontierele regatului României. 

În schimb, Uniunea sovietică recunoscuse oficial toate pierderile teritoriale ale Imperiului Țarist între 1917 și 1921, cu excepția Basarabiei. Hotărârea Sfatului Țării din 27 martie 1918 era socotită de autoritățile sovietice ca fiind o înscenare imperialistă. În 1924, sovieticii înfințaseră în Podolia ucraineană o republică autonomă moldovenească de 8.000 km² pe care Ian Sodrabs, zis Lațis, un comisar al lui Stalin, o declarase prefigurare a unei viitoare Românii socialiste, și în care limba era scrisă în slove latine și declarată română. Dar, din 28 februarie 1938, această formație politică devenise doar o bază pentru o viitoare anexare a Basarabiei, limba fiind de acum încolo declarată moldovenească, diferită de limba română, și scrisă cu slove chirilice. 

Ca urmare a protocolului adițional secret, de natura expansionistă, al pactului Hitler-Stalin din 1939 și prăbușirii Aliaților apuseni în iunie 1939, un ultimatum este transmis României de către Uniunea Sovietică la data de 28 iunie 1940: României i se dau doar 48 de ore pentru a evacua Basarabia și nordul Bucovinei, în caz contrar URSS va declara război. România cedează și după 40 de ore, trupele sovietice și ale NKVD-ului intră în teritoriile cerute și suplimentar în Ținutul Herței care nu era menționat în ultimatum. În timpul retragerii pripite și haotice a administrației și armatei române din aceste teritorii, populația română/moldoveană a fost supusă din nou la jafuri, torturi și asasinate din partea comandourilor comuniste și a trupelor NKVDiste.

După intrarea României în cel de-al doilea război mondial, sub comanda lui Ion Antonescu, care a dat celebrul ordin: Soldați, vă ordon, treceți Prutul!, Basarabia s-a întors în componența statului român timp de încă trei ani. În decursul acestor trei ani însă, ținutul este administrat militar, iar populațiile suspectate de a fi colaborat cu puterea sovietică (precum și țiganii și evreii, indiferent de atitudinea lor) sunt supuse la rândul lor la jafuri, asasinate și deportări în Transnistria. Armata română împreună cu cea germană au comis crime pe teritoriul Basarabiei și au organizat lagăre de concentrare pentru exterminarea evreilor și țiganilor din România. În eliberarea Basarabiei s-a folosit principiul scopul scuză mijloacele, conform căruia erau necesare atât crimele împotriva populațiilor civile, cât și trimiterea Armatei române la măcel până la Stalingrad. 

În martie 1944 armata sovietică reocupă teritoriile siuate la nord-est de o linie Tighina-Chișinău-Iași, iar la 23 august 1944, după trecerea României de partea Aliaților, reocupă Basarabia în întregime. Acțiunile antiromânești întreprinse de comuniști, ajutați de elemente minoritare șovine, împotriva populației civile române în 1940 s-au repetat atât în momentul retragerii armatei sovietice din iunie 1941, cât și, mult mai intens, după revenirea acesteia în 1944. Ocuparea din nou a Basarabiei, Bucovinei și Ținutului Herței a fost urmată pe timp de 50 de ani de o campanie de distrugere a culturii și memoriei băștinașilor prin deportări masive, interzicerea alfabetului latin, desființarea bisericilor, teroare și asasinate. Dacă în 1940 au fost deportați zeci de mii de români basarabeni, deportările și exterminările în masă după 1944 s-au ridicat la peste 120.000 de români moldoveni.

Ma opresc aici, stimati cititori a blogului, si vreau doar sa va spun ce concluzii am tras eu din "aceasta trista poveste", si anume ca atat Rusia cat si Romania si-au facut interesele lor meschine fara a se gandi macar cat de putin la situatia nefasta in care vor impinge in mod fortat un intreg popor.  

sursa: http://ro.wikipedia.org

imagini: curiozitati.sunphoto.ro