„Genele rele” - continuare

Secretele plăcerii: cum ne păcălesc substanţele psihoactive creierul

Consumul de droguri este omniprezent, fie că este vorba despre alcool, cafea, sau alte substanţe chimice folosite de oameni pentru a-şi schimba starea de spirit.

În fiecare an ies la iveală nume noi de vedete ce cad pradă drogurilor, însă şi oamenii de rând sunt afectaţi de acest flagel. Consumul de alcool provoacă în rândul a milioane de persoane consecinţe care variază de la rezultate mai slabe la locul de muncă până la probleme ale ficatului. De asemenea, fumatul este un viciu care provoacă numai în SUA 500.000 de decese anual, de 12 ori mai multe decât produc accidentele rutiere.

Oamenii nu sunt singurele fiinţe asupra cărora substanţele chimice pot avea un efect pronunţat. Atunci când scroafele de porc mistreţ sunt în perioada de ovulaţie, expunerea la un feromon din saliva vierului paralizează femela, care rămâne blocată în poziţia de montă. De asemenea, cercetătorii au descoperit că atunci când şoarecilor de laborator li se oferă acces nelimitat la mâncare şi la cocaină, aceştia consumă drogul fără oprire, ignorând mâncarea şi murind de inaniţie până la urmă.

Pentru a înţelege de ce pasiunea pentru droguri este răspândită în toată lumea animală trebuie să înţelegem mai întâi de ce trupurile noastre au capacitatea de a simţi plăcere şi durere. Odată ce obţinem răspunsul la această întrebare vom putea înţelege de ce suntem atât de puternic atraşi de substanţe precum alcoolul sau cocaina.

Un experiment efectuat în anii ‘50 pe şoareci oferă un indiciu. Un psiholog a implantat electrozi în creierul şoarecilor şi a activat un stimul electric. Dacă în majoritatea zonelor această acţiune nu genera nicio reacţie, atunci când electrodul era plasat lângă hipotalamus şobolanii intrau într-o stare de extaz la activarea curentului electric.

Ulterior, experimentele au arătat că atunci când recompensa electrică era activată de rezolvarea unei sarcini - traversarea unui labirint, spre exemplu - animalul continua să încerce să ducă la bun sfârşit sarcina, dorind să obţină preţioasa recompensă. Dacă şoarecii sunt lăsaţi să-şi administreze singuri această stimulare cerebrală prin apăsarea unei clapete, o vor face în continuu, fără a lua pauze de hrănire, preferând să activeze stimulul până când mor de inaniţie.

De ce fac şoarecii acest lucru? „Genele, în cursa lor spre nemurire, doresc ca noi să efectuăm o serie de acţiuni, iar în acest scop au construit mai multe centre de tip «repetă această acţiune» în creierul nostru”, explică cei doi autori. Comportamentele favorabile din punct de vedere genetic activează aceste centre ce stimulează individul să repete acţiunea benefică genelor.

Un exemplu familiar oamenilor este orgasmul. Senzaţia plăcută pe care o generează este produsă de eliberarea unor substanţe chimice care stimulează aceeaşi parte a creierului care îi aducea pe şoareci în extaz. Atunci când sunt activate, aceste centre de tip «repetă această acţiune» asociază plăcerea comportamentului care a dus la stimularea creierului. În cazul sexului, plăcerea generată de orgasm ne face să dorim să repetăm această acţiune. În timp ce noi savurăm plăcerea orgasmelor, genele noastre au obţinut ceea ce îşi doreau: s-au reprodus, ajungând într-o nouă generaţie (fapt valabil mai ales înainte să fie concepute metode de contracepţie eficiente).

Prin conceperea unui astfel de sistem al plăcerii, genele noastre au realizat un sistem de recompensă în care eforturile oamenilor de a fi fericiţi duc la îndeplinirea obiectivelor genelor. Nimeni nu face copii pentru că vrea să-şi reproducă genele, dar prin eforturile de obţinere a plăcerii şi de evitare a durerii fiecare dintre noi încearcă, inconştient, să îndeplinească obiectivele genelor. 

Drogurile deturnează acest sistem de recompense şi îl scurtcircuitează. Dacă strămoşii noştri obţineau plăcerea în modul tradiţional, prin acţiunile pe care genele doreau să le recompenseze, drogurile permit stimularea acestor centri ai plăcerii fără a mai necesare comportamentele dorite de gene. 

Cum acţionează drogurile pentru a „păcăli” creierul uman? Atunci când îndeplinim un comportament dezirabil, plăcerea pe care o obţinem drept recompensă se datorează unor substanţe chimice cunoscute sub numele de neurotransmiţători, ce stimulează centrele de tip «repetă această acţiune» din creier. Drogurile, fie că este vorba despre cele concepute în laborator sau despre cele ce îşi au originea în natură, imită neurotransmiţătorii.

Atunci când consumăm un astfel de drog, creierul acţionează ca în cazul în care neurotransmiţătorii respectivi ar fi fost eliberaţi în mod natural în sistem. Creierul poate fi astfel păcălit că plăcerea este rezultatul unei acţiuni benefice, cum ar fi identificarea hranei sau a unui adăpost, când de fapt aceasta poate fi rezultatul unei doze de heroină administrate în venă, cu o seringă, într-o toaletă imundă. Centrul plăcerii percepe doar că este inundat de un set precis de semnale chimice ce induce plăcerea.

Toate substanţele psihoactive folosite de oameni funcţionează în acest mod, unele atenuând mesajele naturale ale corpului, pe când altele le amplifică. Una dintre cele mai folosite substanţe din lume, cafeaua, ne ţine treji pentru că întrerupe sistemul natural de semnalizare referitor la somn.

Pe parcursul activităţii zilnice a oamenilor, informaţia percepută de simţuri este procesată de milioane de neuroni. Toată această activitate generează „deşeuri celulare”, una dintre formele sub care se regăsesc ele fiind o moleculă cunoscută sub numele de adenosină. Acumularea de adenosină stimulează corpul nostru să doarmă pentru a ne reîncărca bateriile. Adenosina nu provoacă în sine starea de somnolenţă, ci este un mesager ce comunică celulelor din jur să îşi încetinească activitatea. Cofeina blochează acest mesaj prin deturnarea receptorilor de adenosină. Dacă adenosina este „cheia”, receptorii de adenosină sunt „încuietorile” care pot fi deschise doar cu ajutorul cheii potrivite. 

Producţia de adenosină creşte de-a lungul unei zile şi din ce în ce mai mulţi receptori se umplu cu această moleculă. Efectul este că ne simţim obosiţi, stare care se remediază în urma somnului, perioadă în care adenosina este îndepărtată. Dacă nu putem dormi şi alegem în schimb să bem o ceaşcă de cafea, cofeina va produce o reacţie interesantă în corpul nostru. Întâmplător, cofeina se aseamănă la formă cu adenosina, ceea ce îi permite să se strecoare în câţiva din receptorii de adenosină, blocând astfel această moleculă. De aceea apare senzaţia de energie în urma consumului de cafea: adenosina produsă de creier nu poate transmite mesajul că ar trebui să ne culcăm.

Tot despre un „furt de identitate” este vorba şi în cazul unuia dintre cele mai periculoase droguri consumate în ziua de astăzi: cocaina. şoarecii care mureau de inaniţie deoarece îşi dedicau tot timpul stimulării hipotalamusului prin apăsarea clapetei activau eliberarea de dopamină în creier, unul dintre principalii neurotransmităţori asociaţi plăcerii. Dopamina provoacă o plăcere intensă, dar de regulă scurtă, deoarece este reciclată rapid în celula care a eliberat-o în creier.

Atunci când cineva consumă cocaină, acest drog se îndreaptă spre „centrul plăcerii” din creier, unde profită de faptul că se aseamănă cu dopamina, ceea ce-i permite să intre în celulele în locul dopaminei ce urma să fi absorbită după eliberarea în organism. Blocând reabsorbţia dopaminei, creierul beneficiază de un nivel mai mare al acestui neurotransmiţător, fapt perceput de consumatorul de cocaină ca extrem de plăcut.

Medicamentele antidepresive foarte cunoscute, precum Prozac sau Zoloft, acţionează într-un mod similar. Ele blochează reabsorbţia unui alt neurotransmiţător, serotonina, care petrece astfel mai mult timp în sinapse şi duce la îmbunătăţirea stării de spirit a pacienţilor.

Alţi neurotransmiţători, endorfinele, sunt cunoscuţi şi sub denumirea de „analgezicele naturale ale trupului uman”. Endorfinele blochează mesajele de durere transmise de simţurile corpului, fiind activate în situaţii de stres extrem (cum ar fi atunci când suntem răniţi în luptă sau când suntem la jumătatea unui maraton). Drogurile opiacee, precum morfina sau heroina, imită endorfinele, luându-le locul în receptori. 

Unul dintre cele mai populare droguri este nicotina, substanţă prezentă în tutun. Odată ajunsă în corp, nicotina imită unul dintre cei mai importanţi neurotransmiţători, acetilcolina. Atunci când ajunge în receptorii de acetilcolină, nicotina îi „păcăleşte” pentru a elibera în corp adrenalină, dopamină şi alte substanţe stimulatoare. Nicotina generează creşteri bruşte ale acestor substanţe în corp, dar şi scăderi la fel de rapide, succesiune care îl face pe fumător să se simtă fericit pentru moment, însă după o perioadă scurtă de timp o să-şi dorească din nou o ţigară pentru a recăpăta senzaţia plăcută. Cu cât introduce mai multă nicotină în organism, cu atât reacţia se diminuează. Senzaţia maximă a plăcerii revine dimineaţa, după ce somnul duce la „curăţarea” nicotinei din sinapse. Din acest motiv, prima ţigară fumată într-o zi are cel mai pronunţat efect.

Cel mai versatil drog este totodată unul dintre cele mai consumate la nivel mondial: alcoolul. Această substanţă este capabilă să păcălească cel puţin patru receptori din creier. Mai întâi, alcoolul blochează receptorii neurotransmiţătorilor excitatori, reducându-ne timpul de reacţie şi afectându-ne claritatea vorbirii. Apoi, precum cocaina, dar într-o proporţie mult mai mică, alcoolul reduce absorbţia dopaminei, amplificând cantitatea acestui neurotransmiţător al plăcerii în creier.

În cel de-al treilea rând, alcoolul stimulează eliberarea de endorfine în corp, dar într-o cantitate mult mai mică decât morfina. În cele din urmă, alcoolul modifică şi amplifică eficienţa receptorilor de serotonină. 

Cele patru efecte explică popularitatea acestei substanţe psihoactive în rândul populaţiilor de pe întreaga planetă. Cu toate acestea, unii oameni nu sunt înzestraţi cu instrucţiunile genetice necesare pentru conceperea unei enzime care să gestioneze acetaldehida, o substanţă otrăvitoare creată în corp în urma consumului de alcool. Dacă majoritatea oamenilor transformă acetaldehida, mulţumită acestei enzime, într-o formă nedăunătoare, cei care nu deţin enzima cheie se înroşesc la faţă, simt nevoia să vomite şi au parte de palpitaţii ale inimii. Acest „blestem” are şi un aspect pozitiv: într-un studiu efectuat în Japonia pe 1.300 de alcoolici, niciunul nu prezenta acest defect genetic, deşi 50% dintre japonezi nu dispun de enzima cheie. Aşadar, diferenţele genetice fac ca unii oameni să evite consumul de băuturi alcoolice.

Un alt studiu sugerează că dependenţele s-ar putea datora tot moştenirilor genetice. Un grup de cercetători ce au analizat, în urma autopsiei, creierii mai multor alcoolici au descoperit că aceştia aveau mai puţini receptori de dopamină faţă de persoanele non-alcoolice.

Un alt studiu efectuat pe 283 de persoane arăta că o treime din fumători prezentau o variantă neobişnuită a genei D2, pe când în rândul nefumătorilor aproape nimeni nu avea această variantă. Cei care aveau o variantă neobişnuită a genei D2 prezentau cu o treime mai puţini receptori ai dopaminei. Cu alte cuvinte, cei care fumau ar fi putut face acest lucru pentru a-şi stimula mai puternic sistemul dopaminei, având nevoie de mai mulţi stimuli pentru atinge nivelul dopaminei de care nefumătorii se bucură în mod natural. Între timp, cercetătorii au asociat gena D2 şi cu dependenţa de alte droguri şi chiar cu consumul excesiv de mânare.

Va urma.

sursa text si imagini aici