"Genele rele" - continuare

Cum putem trăi cu „genele noastre rele”?

Pescăruşii argintiii îşi depun ouăle pe sol, în cuiburi fragile. Pentru că nu sunt foarte pricepuţi la construirea cuiburilor, ouăle tind să se rostogolească în afara acestora, unde pot fi mâncate sau distruse de frig. Din acest motiv, atunci când pescăruşii argintii revin la cuib, primul lucru pe care îl fac este să caute ouăle care au ieşit în jurul cuibului. Cercetătorii au monitorizat acest proces şi au descoperit că pescăruşii rostogolesc ouăle pe rând înapoi în cuib, începând întotdeauna cu cel mai mare şi continuând până la cel mai mic. Atunci când au creat ouă artificiale de mari dimensiuni şi le-au pus în apropierea cuibului, pescăruşii le împingeau mai întâi pe acestea în cuib. Ulterior, oamenii de ştiinţă au conceput ouă gigantice, chiar mai mari decât pescăruşii, însă aceştia continuau să încerce să le împingă în cuib. Pentru că nu reuşeau, pescăruşii insistau să împingă oul artificial, chiar dacă în apropiere puii lor mureau în ouăle neglijate.

Aparent, evoluţia a produs o pasăre stupidă, care-şi lasă puii să moară. De fapt, instinctele pescăruşului funcţionează excelent în mediul său natural. Abia atunci când păsările se găsesc într-un mediu neobişnuit, creat de cercetători, iau decizii stupide.

La fel ca în cazul pescăruşilor argintii, instinctele noastre funcţionează excelent în mediul nostru natural, însă dau greş în lumea industrializată. Cel mai evident exemplu este pasiunea noastră pentru mâncat. Strămoşii noştri erau mereu înfometaţi, pentru că nu aveau o sursă constantă de hrană şi nici frigidere în care să stocheze hrana. Regula de supravieţuire era simplă: mănâncă tot ce poţi. Astăzi, când urmăm această regulă în lumea modernă, devenim supraponderali şi sănătatea noastră este afectată.

Genele noastre învechite ne provoacă numeroase probleme de acest tip. La fel ca în cazul mâncării, multe dintre probleme apar atunci când dorim şi obţinem cantităţi prea mari dintr-un lucru bun. Uneori, ceea ce este util în cantităţi mici devine distructiv în cantităţi prea mari, astfel că dorinţele noastre aplicate într-un mediu nou ne creează probleme. Alteori, sursa problemelor este una indirectă.

Un exemplu este oferit de tribul ǃKung care trăieşte în deşertul Kalahari din Africa. Până de curând, membrii acestuia trăiau la fel ca strămoşii, vânând animale şi culegând plante. În anii ‘60, ei s-au întâlnit cu primii călători din Occident, care i-au întrebat ce îşi doreau. Răspunsul a fost evident: apă. Membrii tribului ǃKung trăiesc în deşert, iar viaţa lor de zi cu zi presupune o căutare constantă a surselor de apă.

În 1962, un grup de binevoitori din Occident a săpat cinci fântâni adânci în regiunea !Koi!kom, oferind o sursă stabilă de apă tribului. Fără să ştie, cei din tribul !Kung aveau să scape de grijă, dar cu preţul multor alte probleme. În mod normal, membrii tribului au un comportament nomad, călătorind dintr-un loc în altul în funcţie de migraţia animalelor şi de plantele disponibile în respectivul anotimp. Având acces la fântâni, membrii tribului s-au stabilit în apropierea lor, abandonând călătoriile. În scurt timp, toate animalele şi plantele din zonă au fost epuizate. De asemenea, membrii tribului nu-şi dezvoltaseră nicio tehnică de salubritate, pentru că obişnuiau să-şi lase gunoaiele şi deşeurile produse de corp lângă taberele temporare, lăsând natura să aibă grijă de „reciclat”, deoarece nu petreceau suficient timp într-un loc pentru ca acestea să se acumuleze în cantităţi mari. Deoarece nu doreau să mai părăsească fântâna, membrii tribului au început să se îmbolnăvească de la deşeuri. Aşadar, satisfacerea nevoii de apă a tribului ǃKung l-a dus la foamete şi boli.

Problemele tribului ǃKung şi ale pescăruşilor argintii ilustrează echilibrul fragil format de instinctele unei fiinţe în raport cu mediul în care trăieşte. Astăzi, lumea se schimbă într-un ritm accelerat, iar instinctele noastre nu mai sunt adaptate la mediul în care trăim, ceea ce ne provoacă nenumărate probleme.

Mulţi oameni profită prin exploatarea instinctelor noastre învechite. De exemplu, oamenii şi celelalte primate adoră fructele, pentru că acestea sunt bogate în zahăr. Din acest motiv, producătorii de alimente speculează pasiunea noastră pentru zahăr. Dacă o portocală conţine 10% zahăr, unele produse pentru copii sunt compuse din zahăr în proporţii de peste 50%. Astfel, dacă unii din strămoşii noştri s-ar fi bucurat să descopere o portocală, copiii din ziua de astăzi preferă dulciurile.

Ceea ce ne deosebeşte de animale, însă, este capacitatea de autocontrol. De altfel, această abilitate a fost folosită de psihologi pentru a prezice succesul în viaţă al copiilor în urma unui experiment celebru efectuat la Universitatea Stanford. Cercetătorii testau abilitatea de autocontrol a copiilor în vârstă de 4 ani. Oamenii de ştiinţă le puneau în faţă o bezea şi le spuneau că vor pleca timp de 15 minute; copiii aveau voie să mănânce bezeaua, dar dacă se abţineau până ce cercetătorul revenea în cameră, primeau încă o bezea. Majoritatea cedau tentaţiei şi mâncau bezeaua. După un deceniu, cercetătorii i-au analizat din nou pe participanţi. Copiii care s-au abţinut aveau note mai bune la şcoală şi o capacitate mai mare de gestionare a stresului şi de concentrare. 

Aşadar, pe lângă „genele rele” care provoacă numeroase probleme, noi oamenii suntem dotaţi şi cu gene care ne permit să ne controlăm dorinţele şi să ne gestionăm slăbiciunile. Toţi oamenii s-au „luptat” cu propriile dorinţe, iar dificultatea acestui efort este imortalizată în cele mai vechi legende ale omenirii. 

Una dintre cele mai renumite opere literare din antichitate, Odiseea, relatează peripeţiile regelui Odiseu (cunoscut şi drept Ulise) în drumul său spre casă după încheierea războiului troian. În drum spre casă a înfruntat pericole precum sirenele, nimfe care cântau atât de frumos încât marinarii le cădeau în mreje şi piereau izbindu-şi corăbiile de stânci. Curios să audă cântecul sirenelor, Ulise s-a legat de catarg şi a instruit echipajul să-şi astupe urechile cu ceară şi să nu-l dezlege cu niciun preţ. Pentru că Ulise şi-a planificat o limitare a libertăţilor de decizie, el a devenit prima persoană care a auzit cântecul sirenelor fără să moară.

Pentru că şi-a putut anticipa momentele de slăbiciune, Ulise a luat măsuri pentru a preveni consecinţele fatale ale acestora. Acelaşi lucru îl putem face şi noi alegând să cumpărăm alimente mai sănătoase sau să nu ieşim la prânz cu o colegă foarte atrăgătoare. Unii oameni pot să reziste tentaţiilor, însă chiar şi cei care nu au aceeaşi putere îşi pot planifica ziua astfel încât să nu fie nevoiţi să îşi testeze capacitatea de autocontrol. Filozoful chinez Sun Tzu spunea că „experţii în arta militară îl fac pe inamic să vină pe câmpul de bătaie şi nu se lasă aduşi de ei”. În aceeaşi manieră, „bătăliile” noastre cu dorinţele proprii sunt adesea decise de terenul pe care se desfăşoară lupta; de aceea trebuie să alegem un context în care să câştigăm.

Tot Ulise ne învaţă să ne bucurăm de viaţă. Eroul grec ar fi putut să aleagă să-şi pună ceară în urechi, la fel ca echipajul său, dar a dorit să se bucure de cântecul superb al sirenelor, fără a fi afectat de aspectul negativ al acestuia. De aceea, ar trebui să ne bucurăm de pasiunile noastre, fără a le lăsa să ne controleze. Secretul unei vieţi satisfăcătoare este identificarea căii de mijloc care combină plăcerea, voinţa şi gestionarea situaţiilor în care ajungem.

Tentaţiile sunt puternice şi insistente, dar nu suntem sortiţi să le cedăm. Străvechi şi egoiste, genele ne influenţează zi de zi în mai toate acţiunile. Cu toate acestea, pentru că le putem prezice influenţa, autocunoaşterea şi disciplina ne pot permite să câştigăm lupta cu ele pentru a duce o viaţă împlinită.

sursa text si imagini aici