duminică, 7 octombrie 2012

Împăratul tuturor bolilor: scurtă istorie a cancerului - I

„Cancer” este un cuvânt tot mai des întâlnit. Fie că îl auzim în filme, pe stradă sau la cunoscuţi, acesta este unul dintre cele mai înfricoşătoare cuvinte. Teama de cancer, chiar şi de pronunţarea cuvântului în sine pare să fie justificată de statistici. Societatea Americană împotriva Cancerului a declarat că doar în 2008 au fost înregistrate 12,7 milioane de noi cazuri de cancer la nivel mondial. Estimările au identificat că în acelaşi an, 7,6 milioane de bolnavi de cancer s-au stins din viaţă, ceea ce înseamnă că zilnic, 21.000 de oameni nu au mai rezistat chinurilor impuse de această boală. Mai mult, specialiştii susţin că până în 2030, ca o urmare a creşterii populaţiei şi a extinderii speranţei de viaţă, se vor înregistra anual 21,4 milioane de cazuri noi de cancer şi că 13,2 milioane de morţi produse de cancer. Cu toate acestea, deşi mulţi dintre noi se luptă zilnic cu acest monstru nesătul, numit cancer, puţini sunt aceia care îşi cunosc cu adevărat inamicul.

Ce este cancerul?
Aşa cum ştim azi, cancerul este o boală cauzată de creşterea necontrolată a unei singure celule. Această dezvoltare este declanşată de mutaţii, schimbări de la nivelul ADN-ului care afectează genele în aşa fel încât determină creşterea celulelor canceroase. În cazul unei celule normale, circuitele genetice reglează diviziunea şi moartea celulară. La celulele canceroase în schimb, aceste circuite nu mai acţionează, eliberând celulele care nu se mai pot opri din creştere.
Diviziunea celulară ne permite nouă, ca organisme, să creştem, să ne adaptăm, să ne revenim după traume şi să trăim. Totuşi, distorsionate şi necontrolate, celulele canceroase se pot dezvolta în voie, se pot adapta, repara şi trăi în voie, cu costul vieţilor noastre. Celulele canceroase cresc şi se adaptează mai bine ca noi, fiind un fel de versiuni perfecţionate ale propriilor noastre fiinţe.  
Cancerul este construit în genomul fiecăruia dintre noi. Genele care realizează diviziunea celulară a celulelor canceroase nu sunt străine de corpurile noastre, ci mai curând  sunt nişte versiuni ale genelor care realizează funcţii celulare esenţiale pentru organismul uman şi care au suferit mutaţii. Cancerul este imprimat în societatea noastră. Pe măsură ce specia noastră îşi extinde durata de viaţă, creşterile maligne (mutaţii ale celulelor canceroase, care se acumulează odată cu vârsta) încep să apară. Prin urmare, cancerul nu este numai o boală relaţionată cu vârsta, ci ea, la fel ca oamenii, încearcă să supravieţuiască cât mai mult. 
Cancerul de-a lungul istoriei
Datele arheologice descoperite în ultimul timp atestă că, de-a lungul istoriei, atât oamenii cât şi animalele au suferit de cancer. Unele dintre cele mai vechi informaţii legate de istoria cancerului au fost găsite fie în manuscrise, fie observate la mumiile egiptene care prezentau tumori osoase fosilizate. Mai exact, cercetătorii au descoperit, la mumii, cazuri de cancer osos numit osteosarcom şi chiar de cancer la cap sau gât. 
Cea mai veche descriere a cancerului a fost descoperită în Egipt şi datează din anul 3000 î.Hr. Documentul poartă numele de Papirusul Edwin Smith şi reprezintă o copie a unui fragment dintr-un manual ce tratează chirurgia. În el sunt descrise 8 cazuri de tumori sau ulcere ale sânilor care au fost tratate prin cauterizare cu ajutorul unei unelte speciale. Totuşi, autorul manualului, care nu i-a dat niciun nume bolii, specifică faptul că nu există niciun tratament împotriva sa. 

Numele de „cancer”, însă, a fost dat de Hipocrat, considerat Părintele Medicinei, care a folosit pentru prima dată termenii de „carcinos” şi „carcinom” pentru a descrie tumorile care ulcerează şi pe cele care nu ulcerează. În limba greacă, aceste cuvinte se referă la crab. Probabil Hipocrat a vrut să facă o asociere între membrele animalului şi modul de extindere a tumorilor. Ceva mai târziu, medicul roman Celsus, a tradus termenul în latină, adică în „cancer ” (termenul latinesc pentru crab), pentru ca ulterior, un al medic roman, Galen, să folosească „oncos” (care în greacă înseamnă umflătură), tot pentru a descrie tumori.
Chiar dacă de-a lungul a mai multor secole, medicina a evoluat doar cu paşi foarte mici, în veacul al XVII-lea oamenii de ştiinţă încep să facă observaţii importante care vor conduce la formarea epidemiologiei cancerelor. În 1713, Bernardino Ramazzini, un doctor italian, care a făcut studii medicale pe călugăriţe a semnalat lipsa cancerului de col uterin în rândul acestora, dar şi incidenţa relativ mare a cazurilor de cancer de sân. În urma acestor constatări, el s-a întrebat dacă nu cumva aceste cancere nu sunt legate de stilul lor de viaţă celibatar. Observaţia  sa a ajutat la o mai bună înţelegere a infecţiilor cu transmitere sexuală dar şi a modului în care acţionează hormonii. 
După 62 de ani de la constatarea lui Ramazzini, Percival Pott de la Spitalul Sf. Bartholomew, din Londra, a constatat că foarte mulţi coşari suferă de cancer testicular şi a făcut legătura între această boală şi funingine. 
În 1620, Thomas Venner, din Londra, a fost primul om care a încercat să avertizeze populaţia cu privire la daunele produse de tutun. În lucrarea sa Via Recta, el a notat că „fumatul excesiv răneşte creierul şi ochii, inducând tremur al membrelor şi inimii”. La aproape 150 de ani de la acest eveniment, în 1761, John Hil a publicat cartea „Precauţii împotriva fumatului în exces”. Aceste însemnări au dus mai târziu (în anii 1950) la dezvoltarea cercetărilor care au arătat că fumatul poate produce cancer pulmonar. 
Totuşi, cancerul a fost înţeles abia în secolul al XIX-lea, după ce s-a constat că toate plantele şi animalele sunt alcătuite din celule ce iau naştere din alte celule. 
Înţelegerea mecanismului de funcţionare
La 19 martie 1845, doctorul scoţian, John Bennett a descoperit un caz neobişnuit. Unul din pacienţii săi, un zidar în vârstă de 28 de ani prezenta o umflătură misterioasă în zona splinei. „Are un ten de culoare închisă, de obicei sănătos şi temperat. El susţine că de acum 20 de luni nu mai poate face efort. În iunie a observat o tumoare în partea stângă a abdomenului, care timp de 4 luni a crescut, pentru ca apoi să stagneze”, a notat Bennet.
Deşi părea că boala nu va mai evolua, de-a lungul următoarelor săptămâni pacientul a experimentat febră, sângerări, durere abdominală. La început, simptomele nu erau decât supărătoare. Cu timpul, însă ele au devenit din ce în ce mai dese şi mai greu de suportat. Nu a durat mult până când tumorile s-au extins în zona inghinală, axile şi gât. Deşi a fost tratat cu lipitori, aşa cum se obişnuia, starea lui a continuat să se înrăutăţească. La autopsie, Bennett a descoperit că în sângele pacientului său exista un număr mult prea mare de globulele albe (care de regulă apar ca răspuns la o infecţie din corp). În urma rezultatelor, Bennett a crezut că puroiul se formează universal în interiorul sistemului vascular. Explicaţia l-ar fi mulţumit pe doctor, dar asta doar în cazul în care ar fi găsit sursa puroiului. Neputând să găsească nicio rană şi niciun abces, Bennet a numit cazul „O supuraţie de sânge” şi a renunţat a mai cerceta. 

Desigur Bennet se înşela cu privire la acest diagnostic. La doar 4 luni după acest incident, un cercetător german în vârstă de 24 de ani, Rudolf Virchow, publica un raport în care prezenta un caz asemănător cu cel al lui Bennet. De data aceasta, pacienta era o bucătăreasă care avea în jur de 55 de ani al cărei sânge era invadat de globule albe ce se depuneau în zona spinei. La autopsie, patologii nici nu au avut nevoie de microscop pentru a observa stratul gros lăptos, de globule albe care plutea peste cel roşu. 
Virchow, care era familiarizat cu raportul lui Bennet privind diagnosticul zidarului, nu a putut fi de acord cu teoria londonezului, considerând că sângele nu se poate transforma pur şi simplu în altceva. Fiind deranjat de simptomele neobişnuite, Virchow a ajuns se se întrebe dacă nu cumva sângele, în sine, era anormal. Neputând să găsească o explicaţie pentru apariţia acestei boli, el a numit-o Weisses Blut, adică sânge alb. În 1847, însă, Virchow se decide să schimbe numele bolii cu unul mai academic şi o redenumeşte „leukemia” de la cuvântul grecesc „leukos” (alb) şi „aima” (sânge).  
Nereuşind să îi dea de cap acestei boli, Virchow se dedică studiului medicinei căruia îi va rămâne fidel până la sfârşitul zilelor, motiv pentru care el va rămâne în istorie drept „părintele patologiei”. Totuşi, această frustrare duce la una dintre cele mai importante constatări din domeniu medical: teoria celulară, pe care o expune în lucrarea Omnis cellula e cellula. După ce a înţeles diviziunea celulară, savantul îşi continuă studiile aspra cancerului şi descoperă că tumorile de acest fel prezintă o creştere necontrolată a celulelor, un fel de hiperplazie în formă extremă. Însă, pentru că tumorile păreau să deţină o formă de viaţă proprie, ca şi cum celulele ar fi fost posedate de o altă sursă ce le determina să crească, Virchow numeşte fenomenul „neoplazie”. 
Până să îşi găsească sfârşitul, în 1902, Virchow  reuşeşte să şteargă din lumea medicală teoria legată de „supurarea de sânge”, determinându-i pe specialişti să o adopte pe cea conform căreia cancerul este o boală caracterizată prin hiperplazie patologică ce determină celulele să se multiplice în mod autonom. Aceste creşteri necontrolate creează mase de ţesut (tumori) care distrug ţesuturile sănătoase. De asemenea, oamenii de ştiinţă ai acelor vremuri îmbrăţişaseră, mulţumită lui Virchow, şi ideea că aceste tumori se pot răspândi, formând metastaze. Până atunci cancerul fusese observat în diversele lui forme şi specialiştii realizaseră că el apare ca urmare a diviziunii celulare necontrolabile. 
Munca savantului german i-a ajutat pe epidemiologi să îşi continue studiile nu numai pentru depistarea factorilor care influenţează apariţia cancerului (precum fumatul, obezitatea, radiaţii), ci şi pentru modurile în care această boală ar putea fi prevenită. 
Înţelegând modul de formare a aceste boli de-a dreptul malefice, specialiştii au început să realizeze studii, cu scopul de a găsi mai multe informaţii ce ar fi putut duce, dacă nu la crearea unor tratamente eficiente, măcar la aflarea unor metode de prevenire. În 1915, de exemplu, Katsusaburo Yamagiwa şi Koichi Ichikawa, de la Universitatea din Tokyo au arătat, pe animale de laborator, că gudronul de cărbune poate produce cancer. 
Va urma.

Sursa: descopera.ro

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu