miercuri, 10 octombrie 2012

Temerarii cerului – povestea saltului de la graniţa cu spaţiul cosmic


Istoria unei dorinţe care ne marchează existenţa


Aţi visat vreodată că puteţi zbura? Dacă da, puteţi fi sigur că împărtăşiţi dorinţa strămoşilor de acum câteva zeci sau sute de milenii. Experţii cred că dorinţa de a zbura a apărut la scurt timp după ce hominizii din care ne tragem au dezvoltat capacitatea de a gândi abstract.
Oamenii pot alerga şi înota, însă n-au reuşit să deprindă zborul, ceea ce i-a făcut să-i atribuie calităţi supranaturale. Conştientizarea neputinţei de a zbura i-a condus pe strămoşii noştri la concluzia că văzduhul greu de atins este cu siguranţă sacru. Drept urmare, majoritatea culturilor de pe Terra au considerat cerul lăcaşul zeilor. Trăsăturile aerului - invizibil şi puternic - sunt atribuite celor mai puternice zeităţi.
Aerul a ajuns astfel să fie considerat instrumentul primordial al puterii divine, având capacitatea de a crea viaţă. În ebraică, cuvântul „ruach” are două înţelesuri: „spirit” şi „vânt”. În Biblie, Dumnezeu creează oamenii („adam” în ebraică) din ţarână („adamah”) şi le suflă în faţă „suflare de viaţă”. Acelaşi principiu poate fi observat în nenumărate limbi, precum româna, latina sau greaca. Cuvintele care desemnează conceptul de „suflet” (spiritus în latină, psyche în greacă) aveau ca sens iniţial „suflare de aer”.
Fără să ne dăm seama, această obsesie a zborului ne marchează limbajul de fiecare zi. De exemplu, conceptele de „sus” şi „jos” implică o judecată de valoare, iar cuvintele care desemnează aspiraţiile şi realizaţiile umane cuprind o verticalitate implicită. Astfel, vorbim despre o „putere superioară” şi ne ridicăm la înălţimea aşteptărilor” (asta dacă nu „am căzut” la un examen).
Capacitatea de a zbura pare libertatea cea mai de preţ, care aduce puteri neţărmuite, divine. Acest lucru explică dorinţa de a zbura omului a de pretutindeni, indiferent de cultură. Acest deziderat este imortalizat în legendele străvechi din întreaga lume, cel mai cunoscut exemplu fiind pilda aripilor de ceară ale lui Dedal şi Icar, din mitologia greacă.

De-a lungul secolelor, dorinţa de a zbura a influenţat ideile celor mai înţelepţi oameni de pe Terra, un exemplu celebru fiind cel al lui Leonardo da Vinci. Graţie progresului extraordinar realizat în ultimele secole, oamenii au reuşit să cucerească cerul cu instrumente tot mai puternice, de la baloane până la avioane supersonice şi navete spaţiale. Puţini ştiu, însă, că această dezvoltare extraordinară a fost obţinută şi datorită unor temerari ce au înfruntat moartea, testând limitele umane în lupta pentru cucerirea aerului.
Proiectul Excelsior şi recordul stabilit de Joe Kittinger
Multe dintre recordurile aviatice stabilite în secolul al XX-lea se datorează armatei SUA. La început, în anii ’20 şi ‘30, membrii armatei americane concurau în diferite curse aeriene, stabilind noi recorduri şi permiţând îmbunătăţirea tehnologiei aviatice. Cele mai importante recorduri au fost stabilite în anii ’50 şi ‘60, atunci când SUA şi URSS au dat startul Cursei Spaţiale, ducându-şi disputa în plan spaţial.
Un rol important l-a jucat un pilot din forţele aeriene americane, Joseph Kittinger Jr. În 1960, la scurt timp după începerea Cursei Spaţiale, guvernul american dorea să afle cum pot supravieţui oamenii dincolo de atmosfera terestră. Primul pas spre aflarea răspunsului a constituit-o Proiectul Man High: o serie de teste în care oamenii urcau cu ajutorul unor baloane până în stratosferă, pentru a se familiariza cu mediul în care urmau să ajungă ulterior astronauţii.
În aceeaşi perioadă, forţele armate americane dispuneau de o nouă aeronavă sofisticată: U2. Pentru că acest avion spion putea zbura chiar şi la 21.000 de metri deasupra solului, autorităţile americane au dorit să afle dacă un pilot ar putea supravieţui în cazul în care ar fi nevoit să abandoneze aeronava la graniţa cu spaţiul cosmic. În acest scop a fost conceput Proiectul Excelsior, al cărui protagonist avea să fie Joe Kittinger. Echipat cu un costum folosit de piloţii de U2, Kittinger urma să călătorească într-un balon până la marginea atmosferei, de unde avea să sară în abis. În acel moment, nimeni nu ştia cum reacţionează corpul uman la un salt de la această altitudine, nefiind clar dacă temerarul urma să supravieţuiască.
Într-un test realizat în 1959, Kittinger a sărit de la o altitudine de 23.165 de metri, fiind foarte aproape de a muri. Motivul? Paraşuta ce avea rolul de a-i stabiliza căderea s-a deschis prea devreme, înfăşurându-i-se în jurul gâtului şi făcându-l să se rotească în aer. Kittinger şi-a pierdut cunoştinţa şi a supravieţuit doar datorită paraşutei de urgenţă, care s-a deschis automat la 3.000 de metri, încetinindu-i prăbuşirea şi salvându-i viaţa.
În ciuda acestui incident, pilotul nu a renunţat la proiectul Excelsior şi a continuat să efectueze teste de la înălţimi uluitoare. Pe 16 august 1960, Kittinger avea să stabilească două recorduri care se menţin până în ziua de azi. Mai întâi, pilotul a depăşit altitudinea-record atinsă până atunci de participanţii la Proiectul Man High, 30.942 de metri, urcând până la 31.333 de metri deasupra nivelului mării. După ce a petrecut 12 minute la această altitudine, Kittinger a părăsit gondola în care se găsea şi a sărit în gol, intrând în istorie pentru cel mai înalt salt realizat vreodată.
De această dată, paraşuta de stabilizare s-a deschis la timp, după 13 secunde, iar coborârea lui Kittinger a continuat în mod firesc. După patru minute şi 36 de secunde, timp în care Kittinger a parcurs 5.334 de metri, s-a deschis şi paraşuta principală, americanul plutind liniştit până la sol. Reuşita sa a intrat în Cartea Recordurilor drept cea mai lungă coborâre asistată de o paraşută, iar faptul că a putut să coboare în siguranţă la o viteză apropiată de cea a sunetului a arătat că piloţii de avioane şi astronauţii pot părăsi aeronavele lor în caz de urgenţă, facilitând progresul eforturilor spaţiale americane.
Kittinger avea să îşi continue excepţionala carieră de pilot, efectuând 483 de misiuni în timpul războiului din Vietnam. După ce s-a pensionat, a continuat să îşi dedice timpul expediţiilor cu balonul, devenind prima persoană care a traversat Oceanul Atlantic singură într-un balon.
Recordul stabilit de saltul său curajos nu a fost doborât, în ciuda eforturilor depuse de numeroşi pretendenţi. Piotr Dolgov, un paraşutist din armata URSS, a pierit încercând să repete reuşita lui Kittinger în 1962. Atunci când a părăsit capsula în care a urcat la marginea atmosferei, Dolgov s-a ciocnit de margine. Fără să ştie, acest lucru avea să provoace o fisură minusculă în costumul aflat sub presiune. Acest lucru avea să-i fie fatal: dacă la nivelul solului apa fierbe la 100 de grade Celsius, în aerul rarefiat de la peste 19.000 de metri altitudine punctul de fierbere scade la 37 de grade, astfel că propria salivă devine un instrument de tortură. La aterizare, autorităţile sovietice au descoperit că Dolgov fusese ucis de ebulism – absenţa presiunii atmosferice a provocat apariţia bulelor de gaz în fluidele din corpul său, paraşutistul fierbând de viu.
Un alt aventurier care a încercat să doboare recordul lui Kittinger, americanul Nick Piantanida, a avut parte de o soartă la fel de crudă. În 1969, atunci când Piantanida a dorit să intre în Cartea Recordurilor, încercarea sa s-a sfârşit într-un mod nefericit: casca i s-a depresurizat, iar creierul său nu a mai fost alimentat cu oxigen. Hipoxia a dus la o comă din care nu s-a mai trezit.
Kittinger avea să îşi continue excepţionala carieră de pilot, efectuând 483 de misiuni în timpul războiului din Vietnam. După ce s-a pensionat, a continuat să îşi dedice timpul expediţiilor cu balonul, devenind prima persoană care a traversat Oceanul Atlantic singură într-un balon.
Recordul stabilit de saltul său curajos nu a fost doborât, în ciuda eforturilor depuse de numeroşi pretendenţi. Piotr Dolgov, un paraşutist din armata URSS, a pierit încercând să repete reuşita lui Kittinger în 1962. Atunci când a părăsit capsula în care a urcat la marginea atmosferei, Dolgov s-a ciocnit de margine. Fără să ştie, acest lucru avea să provoace o fisură minusculă în costumul aflat sub presiune. Acest lucru avea să-i fie fatal: dacă la nivelul solului apa fierbe la 100 de grade Celsius, în aerul rarefiat de la peste 19.000 de metri altitudine punctul de fierbere scade la 37 de grade, astfel că propria salivă devine un instrument de tortură. La aterizare, autorităţile sovietice au descoperit că Dolgov fusese ucis de ebulism – absenţa presiunii atmosferice a provocat apariţia bulelor de gaz în fluidele din corpul său, paraşutistul fierbând de viu.
Un alt aventurier care a încercat să doboare recordul lui Kittinger, americanul Nick Piantanida, a avut parte de o soartă la fel de crudă. În 1969, atunci când Piantanida a dorit să intre în Cartea Recordurilor, încercarea sa s-a sfârşit într-un mod nefericit: casca i s-a depresurizat, iar creierul său nu a mai fost alimentat cu oxigen. Hipoxia a dus la o comă din care nu s-a mai trezit.
Va urma.

Sursa: descopera.ro

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu